Share

Tweet

Share

Share

Email

Comentarii

Fostul arbitru internațional Dan Dragoș Crăciun, originar din Câmpia Turzii, se află într-o stare de sănătate improprie. Datorită diabetului, fostului doctor al loturilor naționale de juniori și tineret, i s-a amputat piciorul drept.

S-a împăcat cu Divinitatea, spune că nu s-a supărat pe Dumnezeu pentru situația în care este și mulțumește în fiecare zi pentru tot si toate. Un om simplu, modest, cu o istorie enormă de povestit, ne privește cu atenție și în același timp cu admirație pentru că, iată, după luni bune, apare în prim planul subiectelor zilei.

Cu 129 de jocuri arbitrate în Divizia A, între 1991 şi 1998, Dan Dragoș Crăciun este și fost observator pentru arbitrii la meciurile din Liga I, dar şi ex-medic al echipei naţionale U-18. Pasiunea pentru fotbal a moștenit-o de la tatăl și de la unchiul său, Crăciun și Felecan IV, foști jucători la Universitatea Cluj și Metalul Câmpia Turzii. „Eu n-am ajuns la valoarea lor. Din pură întâmplare, student fiind, am mers la un meci amical – tatăl meu devenise antrenor la Câmpia Turzii – şi nu venise arbitrul. Şi tata mi-a zis «Ia fluierul şi arbitrează!». După meci, mi-a spus că o să ajung arbitru mare.

A.S: Spuneți-ne câteva lucruri despre d-voastră

D.C: M-am născut într-o familie de sportivi prin tatăl meu, Crăciun Dionisie, care a venit de la Universitatea Cluj într-o mare echipă, Metalul Câmpia Turzii cu o linie de fund: Crăciun, Lazăr, Mari, Felecan, restul, toți la superlativ, până la nr. 11.  Sârma, pentru cei care nu știu, a avut echipă în Diviza A. Pe vremea acea am avut parte de un director extraordinar: Stanatiev Ioan, care a făcut din combinatul Industria Sârmei Câmpia Turzii un centru metalurgic de primă mână.

Acest om, a construit sala sporturilor în care se desfășoară „Turneul Legendelor”. A făcut din Câmpia Turzii, un oraș mic, dar cu echipe de Divizia A. Fotbal, volei, box (Kiver, Otvos, Vasile Morea) dar pe lângă acestea, Câmpia Turzii este unul din puținele orașe mici care a dat trei tenismeni de valoare internațională: Virgina Ruzici- campioană la Rolland Garos 1978. În Cupa Devis i-am avut pe Sever Mureșan și Ionel Santei. Pe lângă aceștia am avut pe Lidia Stan, soția marelui campion Nicolae Gâju.

Părinții mei au fost oameni credincioși și m-au învățat lucruri bune. Tata a fost un om cu coloana vertebrală care a descoperi foarte mulți jucători. Campioana țării la juniori, ceea ce nu este puțin. Foarte mulți jucători au ajuns la echipe mai mari.

Am intrat la medicină pe care am absolvit-o cu brio pe vremea comunistă. Am fost șef de an, o funcție foarte puternică și foarte meritorie. Am stat 6 ani pe această funcție și in general nu se menținea nimeni pe poziție 6 ani. Mare lucru…

După absolvire am rămas în Cluj și mi s-au deschis porțile carierei universitare. Am funcționat la Babeș Bolyai la Facultatea de Kinetoterapie, prof. de anatomie, dar am îmbrățișat meseria de medicină sportivă, fiind vreo 30 de ani medicul loturilor naționale de juniori și tineret. Orice activitate, într-un oraș mare ca Bucureștiul, te maturizează. Am rezistat și acolo cu toate că bătălia era mare, și acolo fiind o sumedenie de doctori. Eh, a venit, cum mă numeau, „un țăran din Câmpia Turzii” și ne-a luat locul. P. bucurie mare, cu rezultate, cu turnee de elită, cu turnee în care echipa României excela.

Mi-am iubit părinții și mai veneam pe acasă însă în zilele în care eram la Cluj, îmi găseam refugiul în Biblioteca Centrală, la operă, la teatru.

AS: Cum v-ați apucat de arbitraj?

D.C: Era un meci la Lut, pe vremea aceea era Arieșul Câmpia Turzii și nu aveau arbitru. Tata mi-a zis: „ia fluierul ăsta și fluieră”. Eu eram îmbrăcat în cojoc. El a continuat și mi-a spus: „Fluieră că-i bine, sunt eu aici”. La Lut era foarte dur. Daca greșeai, luai bătaie. Nu am luat bătaie.

În Câmpia Turzii, oțelarii erau foarte cinstiți și muncitori. Dacă erai bun, erai bun, dacă nu, la revedere.

Jucăm fotbal, însă eram prea lent și tata mă împingea de la spate însă era foarte corect. În ziua aceea a spus: Tot ceea ce ți-am spus legat de activitate de fotbalist, uită! Fă-te arbitru, o să ajungi mare, ai stofă!”

Am făcut școala de arbitrii, am terminat cu media 10. Am ajuns în 4 ani în Divizia B. În „B” m-a chemat la un meci la București. Era președinte la Comisia Centrală un om extraordinar de corect, general în armată, George Negherghe și a venit observator.

„Domnule doctor v-am delegat la acest meci pentru că am vrut neapărat să vă văd. O singură rugăminte am, arbitrează ce știi” o povață în 3 cuvinte. Un joc bun prestat de echipele de atunci, un meci cu de toate, și cu lipsa mea de experiență, am soluționat tot. După meci mi-a spus că se bucură că m-a delegat la acest meci. Mi-a spus că am talent. Săptămâna viitoare am arbitrat iarăși la București. De acolo am avut atâtea meciuri ca în doi ani am prins Divizia A. Am avut noroc cu prietenul meu, mare arbitru Ioan Danciu, care era din aceeași localitate cu secretarul general și președintele Federației Române de fotbal Mircea Pascu. Datorită lui Ioan Danciu am dat examen. Eram 3 la centru- Eu, Danciu și Huzu.

Am acumulat 129 de meciuri în prima divizie și 73 de Cupa României, și 63 de meciuri internaționale. O carieră bogată pentru un provincial. După activitate de arbitraj, am fost 15 ani observator de primă divizie. În viața fiecăruia este un moment când trebuie să știi să te lași, să lași loc tinerilor pentru că devii o povară.

Lăsați tinerii să facă treaba!

AS: Cum vi s-a părut perioada d-voastră de arbitraj vs perioada asta?

D.C.: Pe vremea mea, fotbalul era condus de oameni foarte inteligenți. Oamenii discutau între ei, nu se înjurau. Arbitrii de acum arbitrează mai bine afară, în Europa, decât în campionatul nostru.

Eram un arbitru inteligent. Dominam jucătorii prin inteligență. I-am arbitrat pe Hagi, Lăcătuș, Vlădoiu, am dat doar trei nume, dar au fost mulți. Cel mai agresiv în comportament era Lăcătuș. Înjura colegii, înjura adversarii, înjura arbitrii. La un moment dat dau o lovitură liberă și vine el cu scandal. Eu îi spun: „Domnul Lăcătuș, îmi permiți să îți spun și eu ceva? Sunteți prea mare pentru ce vorbe folosiți”. Din momentul acela el nu a mai înjurat la meciurile în care eu arbitram. Conteaza felul cum spui. Fotbaliștii au o psihologie aparte.  Un arbitru are bagheta înțelepciunii. Tot arbitru poate să își facă meciul mult mai greu.

Știu de FRF că nu le convine scandalurile și preferă liniștea in schimb FIFA și UEFA nu consideră arbitrii foarte buni, pe cei care dau mai multe cartonașe ci dimpotrivă  pe cei care le evită. Se creau niște legături cu observatorii din afară. Îmi aduc aminte de PauoloCazarin când mi-a spus: ” Dragul meu Dan, voi din România nu puteți ajunge în „prima” pentru ca nu aveți campionat. Când la un meci de Divizia A sunt 200 de spectatori iar la unul în Spania sunt 50.000, arbitrul are o maturizare psihică”

AS: Sunteți una din valorile pe care Câmpia Turzii le are

D.C: Am mai avut un arbitru foarte bun, Raab Nicolae care s-a „bătut” și cu Clujul unde era Vasile Topan și cu Bucureștiul.

În divizia B a fost Popovici. Câmpia Turzii a mai avut două talente: Mihai Cuc și Arghir Voroneanu. Însă dacă lupta asta nu știi să o duci și ești mai timid nu reușești.

A.S: Ce sfat aveți pentru tinerii din zilele noastre?

D.C.: Erau niște meciuri extraordinare începând cu liga a IV-a. Sfatul meu pentru ei este să facă dacă vor meseria asta din plăcere și să lupte și să meargă la meciuri. Toate meciurile amicale de la Universitatea Cluj le-am arbitrat fără bani, pe gratis. Am crescut cu „U”, mă schimbam în vestiarul lor și era foarte greu, pentru că nu te acceptau. Îmi amintesc că președintele Sorin Bagiu a scris o hârtie pe care a lipit-o în vestiar : „au voie să se intre în vestiarul Universității, Salomir, Abrudan și Crăciun”. Pentru treaba asta noi îi arbitram la meciurile amicale. Îmi aduc aminte când am arbitrat meciul Universitatea Cluj- Națională României cu Mircea Lucescu antrenor și am arbitrat noi trei. Pentru a-mi conchide viața dură de arbitru de fotbal; Am întâlnit și oameni buni și oameni mai răutăcioși, însă nu m-am supărat pentru că în Romania este un flagel. În loc să rămânem că pe vremea „oțelarilor” când mâncau împreună slănină aia cu ceapă, se ajutau, erau uniți, acum nu mai este așa. Tinerii pentru că au baze sportive, trebuie sa facă sport și trebuie să își iubească orașul și să aducă echipa de fotbal de acolo de unde este, nu comentez unde este acum, să o aducă unde a fost în trecut.

A.S: O carieră fulminantă, însă problemele de sănătate nu v-au ocolit…

D.C.: Am vorbit cu Divinitatea, nu sunt supărat. Dacă nu am un picior, încerc sa rămân un om bun, dacă pot să dau un ajutor, îl dau. Nu mai pot face minuni, dar pot să îndrept pe un drum curat pe cei care apelează la serviciile mele. Eu am fost un tip sănătos, nu am avut nici o boală, dar m-a lovit o provocare din partea Divinității să mi se ia un picior. Acum ce sa fac? Să încep să plâng, să injur… nu. Mă rog la Dumnezeu să îmi arate noua viața fără un picior. În luna martie, aprilie, ma pregătesc pentru o proteză și încep o nouă viață. Știu ca nu mai pot să fac ce am făcut dar nu o să stau toată ziua să spun ce greu e. Pot să spun cu tărie că nu trebuie să cedezi pentru că minuni s-au făcut. Văd că Dumnezeu mă ajută, nu mă lasă singur.

A.S.: „Memorialul Legendelor” este pentru d-voastră.

D.C: Este un cadou de Moș Crăciun pentru cei care s-au gândit și îi mulțumesc și domnului primar pentru că a deschis brațele și a îmbrățișat aceste acțiuni care sunt extraordinare pentru oamenii care sunt mai necăjiți. Eu pot spune despre domnul primar ca Dumnezeu l-a ajutat să ajungă într-o funcție,  să conducă un oraș puternic și d.p.d.v industrial și sportiv. Singurul lucru care l-aș ruga, ca un umil născut în Ghiriș este să iubească ghirișenii, să iubească orașul ăsta pentru că prin iubirea lui îl va face mult mai mare, mai puternic.

Despre cum l-a pus la punct pe Lăcătuș, despre debutul său în arbitraj și despre amintirile avute în sport, puteți afla începând cu data de 16 decembrie, numai în Ziarul 21, la toate punctele de difuzare a presei.