Dan Anca este un nume care a plecat din Turda, a ajuns idol pentru Universitatea Cluj și a jucat în lotul României într-un meci istoric pe Wembley în 1969.
În urmă cu 15 ani, Dan Anca povestea despre un moment incredibil și ce înseamnă să joci un meci pe Wembley în fața unei generații uriașe a Angliei:
„În primul moment, cel în care am verificat starea gazonului, în tribune erau circa 2.000 de spectatori. Am fost impresionat de toate dotările de la stadion, cu lifturi, săli de recepție, vestiare ultradotate, utilități care erau parcă desprinse din suprareal. La intrarea propriu-zisă pe câmpul de joc am amuțit. Într-o “nocturna” perfectă am auzit din 90.000 de piepturi îndemnul “England, England !” și nu ne venea să credem că am ajuns în acel “vulcan”, care clocotea la fiecare atingere a mingii de către favoriții lor. Indicațiile pe care le primeam de pe margine se pierdeau în acel vacarm, astfel că a trebuit să facem față cum ne-am priceput noi mai bine situației. Stilul de joc propriu englezilor, despre care doar auzisem, l-am trăit în acel meci pe propria noastră piele, și pot să va spun că nu ne-a fost deloc ușor. După ce am primit un gol “clasic”, în urmă unui corner executat de Bobby Charlton și finalizat de către fratele sau Jacky Charlton, ne-am trezit după pauză și am egalat prin golul lui Dumitrache din penalty. Asediul la care am fost apoi supuși a fost fantastic, dar apărătorii noștri au rezistat eroic. Aveam senzația că meciul nu se va mai termină niciodată, așa încât după fluierul de final încă nu realizăm că reușisem unul dintre rezultatele de referință ale României.”
„Importanta acestui rezultat de egalitate, în urmă unui joc bun, era cu atât mai relevantă cu cât el venea după o serie mai puțin reușită a lotului român. Acel meci a avut darul de a reda în sânul echipei încrederea, atât de necesară în abordarea obiectivului îndrăzneț din acea vreme, și anume calificarea la turneul final al Campionatului Mondial din Mexic 1970. Am demonstrat că putem să ne apărăm șansele în cel mai corect mod, lucru de altfel foarte apreciat de către tot anturajul echipei Angliei, patria fair-play-ului. Dacă judecăm lucrurile în ansamblul lor, ne putem da seamă că atunci când, în grupă de la turneul final am jucat din nou contra lor, ne știau și ei puțin de frică. De asemenea, și profesorul Angelo Niculescu și-a putut contura în urma acestui meci un nucleu de fotbaliști pe care se putea bază. Pe acest “schelet”, continuând politica de atragere în “familia” lotului reprezentativ și jucători din provincie, s-a format un lot omogen, care era extrem de unit și solidar în tot ceea ce întreprindea. Probabil că și sărăcia din care proveneam majoritatea a fost o cauza a luptei noastre, a ambiției prin care vroiam să ne depășim condiția.”
„Lucescu, Dobrin și alții au început fotbalul pe maidane, desculți și cu haine cârpite, dar au răzbit grație unei mobilizări exemplare, neuitând niciodată de unde au plecat.”
„Fotbalul românesc din acea perioadă a avut foarte mult de câștigat în urmă prestației bune a “nationalei”, și pentru că fotbaliștii din provincie care ne întorceam la echipele noastre de club eram modele pentru coechipierii noștri. Ei doreau să ne egaleze performanțele, astfel că starea de emulație care se crea în jurul nostru era una extrem de benefică pentru toată lumea. Așa au făcut pasul spre loturile naționale și o serie de fotbaliști de la “U” precum Ștefan, Crețu, Uifăleanu sau Mureșan. Nu întâmplător Argeșul, Ploieștiul și UȚA au ieșit în acei ani campioane, Bacăul, Brașovul sau Clujul erau printre protagoniste. Provincia se trezise, dorea performanțe și avea unii jucători care trăgeau restul echipei după ei. Iată spre exemplu cum arată echipă ideală a campionatului 72-73, formată aproape în totalitate din jucători din afara Bucureștiului: Adamache (Brașov),- Tănăsescu (Sportul Studențesc București), Lupu (CFR Cluj), Georgevici (CSM Reșița), Vlad (FC Argeș) – Popovici (UȚA), Anca (“U”), Nunweiller VI (Dinamo București) – Troi (FC Argeș), Multescu (Jiul Petroșani), Mureșan (AȘA Tg. Mureș).”
Îmi face plăcere să amintesc structura lotului național din perioada anilor `68-`73. Erau reprezentanții “vechii garzi”, precum Hălmăgeanu, Dan Coe, Ghergheli, care aveau între 29 și 31 de ani. Eram apoi cei care aveam între 23 și 25 de ani, aici îi pot enumera pe Vornea, Sătmăreanu, Boc, Mocanu, Deleanu, Dinu, R. Nunweiller, Dobrin, Lucescu, Dembrovschi, Domide, Dumitrache sau Neagu, iar mai târziu au apărut cei născuți în 1949-1950 sau mai tineri, de aici remarcându-se Gigi Tătaru, Dumitru, Iordănescu, Antonescu, Dobrău.”
„Tot în acei ani a început și o campanie în care autoritățile au început să “dea drumul” în străinătate unor fotbaliști care nu mai erau la prima tinerețe. Așa au putut pleca Ionescu și Ghergheli în Germania, Pîrcălab în Franța, Cernaianu, Datcu sau Nelu Nunweiller în Turcia.”
„Vreau să subliniez că acea perioadă a fost una de referință în fotbalul românesc, efervescentă, plină de mutații importante în modul de a gândi performanță, o perioadă cu rezultate bune, realizate de o generație de fotbaliști extrem de talentați. De asemenea, campionatul intern era palpitant, cu meciuri dintre cele mai spectaculoase, cu un public numeros și încântat de ceea ce vedea pe gazon.”
Articole similare
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
