Apropiată veacului nostru, viața Sfântului, aproape că nu mai are nici un ascunziș. S-a născut la 1846, în Silivria din Tracia Greciei. Se trăgea dintr-o familie săracă, de oameni simpli, dar credincioși. Strâmtorat material, a intrat ucenic la un negustor de tutun, robotind toată ziua în haine ponosite și adeseori desculț, pentru o portie de mâncare și un acoperiș deasupra capului. Râvnitor în credință și cu o inocență îngerească, a început să scrie pe bucățelele de hârtie ce însoțeau pungulițele de tutun cuvinte din Evanghelie și scurte învățături despre păcatul fumatului. Mai mult chiar, într-o zi, a simțit nevoia să discute cu Dumnezeu și I-a trimis o scrisoare plină de candoare copilărească, pe care a pus ca adresă doar atât: „Domnului Iisus Hristos, către Cer“. Întâmplător sau nu, scrisoarea a ajuns la un negustor vecin care, impresionat de credința copilului, a început să-i răspundă și să-i împlinească micile dorințe: o haină, o carte, o pereche de încălțări. Este lesne de imaginat bucuria băiețelului de doar 14 ani. Sfânta lui naivitate avea să-l însoțească toată viața, el neîncetând să-I scrie necontenit în gând lui Hristos și să-I mărturisească toate opreliștile și greutățile vieții. Chiar și atunci când va ajunge episcop și va fi alungat din Alexandria, în urma unor cumplite uneltiri, Sfântul nu se va lepada niciodată de bunătatea lui copilărească și de dragostea pentru aproapele. Despre viața lui s-au scris cărți și minunate romane biografice – o viață grea și plină de suferințe, provocate de invidia și răutatea celor din jur.

Din toate, rămân scrierile și ctitoriile sale (mai ales Mănăstirea de maici de la Eghina), învățăturile și numeroasele minuni pe care le-a săvârșit fără contenire, în timpul vieții și, mai ales, după. Episcop călător, exilat în Atena, Rizarion și apoi în Eghina, Cuviosul Nectarie muncea cot la cot cu angajații mănăstirii, îmbrăcat într-o rasă veche și ponosită, având mereu pe buze rugăciunea lui Iisus. Firesc și fără umbră de mărire, în urma Sfântului rămâneau presărate zeci și sute de minuni: îmblanzea șerpii, alunga lăcustele roșii, deschidea porțile cerului pe vreme de secetă, chiar sub ochii uimiți ai sătenilor. Nu voia să facă minuni, după cum singur recunoștea, ci voia să ajute norodul strâmtorat de lipsuri și de sărăcie. Mulți oameni s-au vindecat doar atingându-se de straiele lui modeste – care de friguri, care de epilepsie sau de alte boli fără leac. Adevăratele minuni au început, însă, după mutarea lui la cele cerești (9 noiembrie 1920, devenită de atunci Ziua Sfântului Nectarie Taumaturgul de la Eghina). Moaștele Sfântului Nectarie se găsesc la mănăstirea pe care a întemeiat-o în Eghina. Mâna stângă se află în catoliconul Mănăstirii Marea Lavră din Sfântul Munte Athos. Părticele din moaștele Sfântului se mai găsesc și la Biserica Sf. Nectarie (Charlotte, Carolina de Nord). În România, părticele din moaștele Sf. Nectarie se găsesc la Mănăstirea Putna (racla cu Moaștele este în Sf. Altar), la Mănăstirea Radu-Vodă din București (racla se găsește în pronaos) și la Biserica „Sf. Ierarh Nectarie“ din Iași, precum și la Schitul Sfinții Ioan și Nectarie (Brădetu, Argeș), racla fiind așezată în naosul paraclisului.