De bună seamă, că izolarea impusă de pandemie are şi părţile ei bune. Ne oferă, de pildă, mai mult timp ca să facem un clic /şi / pe cultură.
Asta cred că a intenţionat să ne transmită şi scriitorul Ioan Bembea prin titlul cărţii sale recent apărută la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă. Cartea este intitulată chiar aşa:Clic pe cultură şi cuprinde o serie de articole publicate de domnia sa /pe care, poate, unii cititori n-au reuşit să le parcurgă/ şi câteva proze scurte.
Şi, dacă tot m-am hotărât să-mi dau cu părerea /pe care nu mi-a cerut-o nimeni/ voi afirma dintru început că am o mare consideraţie faţă de cărţile domnului Bembea, pentru că ele sunt nu numai literatură, ci şi adevărate documente necesare unei viitoare istorii a locurilor şi locuitorilor pe care le evocă. Această ultimă carte publicată, ca şi cele dinainte, este un semn de iubire şi de conştiinţă civică, sau chiar creştiească, aş îndrăzni să spun. Pentru că a evoca elogiind faptele nobile ale altora pentru a le face cunoscute generaţiilor viitoare, este, cu siguranţă, tot un fel de a-ţi iubi aproapele, este tot un fel de a-ţi face datoria faţă de societate, tot un fel de a-ţi pune talentul în slujba umanităţii.
Pentru început, autorul ne oferă o recenzie amplă a unei monografii, cea a comunei Bucium, alcătuită de prof. univ. dr. ing. Ioan Lucian Bolunduţ. Dar mai înainte de orice, autorul recenziei ţine să ne descrie în câteva rânduri impresii personale, iscate din prea plinul inimii, despre zona care face subiectul monografiei şi care poate deveni curând, după cum spune domia sa, Transalpina de Apuseni.
Sunt trecute mai apoi în revistă toate domeniile cuprinse în cele 10 capitole ale monografiei, de la descrierea geografică, istoricul comunei, istoria mineritului, populaţia, biserica, şcoala, etnografia şi folclorul, monumente, Buciumul în artă şi personalităţi.
Sunt menţionate apoi nu puţinele şi foarte diversele realzări ale autorului monografiei, care a contribuit din plin la viaţa comunei sale de baştină. Ele chiar merită să fie cunoscute, fie şi numai prin intermediul acestei generoase rencenzii care, de bună seamă, va completa la rândul ei istoria locală şi nu numai.
În continuare Ioan Bembea oferă cititorilor: consemnări despre cartea semnată de Stanca Mina,intitulatăŞcoala gimnazială Ioan Opriş din Turda, la o jumătate de veac în slujba cunoaşterii, 1964 – 2014, apoi un articol în care face uno succintă rememorare şi omagiere a poetului Publius Ovidius Naso, la 2000 de ani de la moarte, în 2017 şi un articolul scris cu multă căldură şi evidentă apreciere la moartea scriitorului Augustin Buzura.
Cartea mai cuprinde Cuvântul rostit la dezvelirea plăcii comemorative Baia domnilor din Bucium Poeni /chiar de autor/ şi, în contimuare, descrie activităţile cultural artistice şi legăturile culturale ale comunei cu ASTRA, precum şi porteretele unor personalităţii care au făcut cinste comunei.
Comentariile autorului s-au referit în alte articole şi la scriitori turdeni /Călin Vasile Plăcintar, Nicolae Dan, Cristina Oprea, Remus Hădărean, Dan Florea, Maria-Rodica Bocoş, Ovidiu Bârlea, Valentin Vişinescu, subsemnata şi alţii/, dar şi la personalităţi ale culturii româneşti intrate de acum în istoria universală.Este amintită, de pildă, vizita pe care a făcut-o scriitoarei Ileana Vulpescu „această distinsă doamnă a literaturii române, modestă, prietenoasă,i fără ifose, care a avut amabilitatea de a da curs invitaţiei şi, cu efort, a venit din Bucureşti la Turda pentru o întâlnire cu elevii Şcolii generale nr. 8.
Aş remarca cu acest prilej atitudinea civică a autorului care ia atitudine faţă de neglijenţa Uniunii Scriitorilor din România care şi-a permis să omită o personalitate cu adevărat remarcabilă a culturii române, cum este Ileana Vulpescu, din calendarul scriitorilor. ., Nu este important să ai cel mai mare număr de cititori, să fii cel mai cunoscut scriitor român, important este să faci parte din rândul celor care se autointitulează elita culturii. Poate din invidie, că altfel nu-mi pot explica, scriitoarea Ileana Vulpescua fost ignorată – exclusă – din tabelul calendar cu ziua de naştere a prozatorilor din Bucureşti„
Şi, aş mai exemplifica cu citatul următorironia finăcareînsoţeşte uneori observaţiile pertinente ale autorului.
,, …am rămas foarte surprins şi chiar revoltat în 21 mai 2017, de Sfinţii Constantin şi Elena, ziua onomastică dar şi cea de naştere a Ilenei Vulpescu, că după ce pe acea bandă cu ştiri din partea de jos a televizorului – numită impropriu, aproape vulgar, burtieră – postul de televiziune Antena 3 anunţa că la ora 16, scriitoarea Ileana Vulpescu, la propunerea Ministerului Culturii, va fi decorată de Preşedintele României cu Ordinul Sreaua României în grad de cavaler /…/ Evenimentul a avut loc dar, parcă ostentativ, nici un post de televiziune n-a transmis acest eveniment de primă mărime pentru cultura română. Mi-a trecut prin cap, aşa, că pentru a fi marcat şi reţinut evenimentul, scriitoarea ar fi trebuit să ceară, măcar pentru 5 minute, DNA-ului să-i pună cătuşele şi atunci, cu siguranţă, toate posturile de televiziune, toate ziarele şi revistele ar fi preluat şi ar fi difuzat ştirea de sute de ori şi nu numai în ţară, ci pretutindeni din America până în Australia. „
Nu mă voi putea referi la toate cele 38 de articole din carte/din motive de spatiu/ dar pot asigura cititorul că lectura acestei cărţi va fi nu doar plăcută ci şi utilă, datorită importanţei pe care o are ca document istoric nu doar în prezent ci şi în viitor.
Cartea mai are şi o a doua parte, care cuprinde câteva creaţii de proză scurtă. Literatură pură, adevărată şi delectantă.
Am considerat ades o mare greşală predarea Amintirilor lui Ion Creangă la clasele mici. Chiar dacă este vorba de copilărie, textul nu este important datorită subiectului, ci pentru stilul şi limbajul genial al autorului, care nu pot fi apreciate decât după o anumită vârstă şi ar fi bine să fie predate în cadrul unor ore de naliză literară la clasele mari.
Am mai avut apoi o nemulţumire /ca dasăl şi scriitor/ pentru faptul că în şcoală se predau în continuare doar texte vechi, de parcă după Creangă, Sadoveanu şi Caragiale n-ar mai fi scris nimeni texte valoroase în ţara asta plină de scriitori. De aceea mă bucur să pot afirma că între prozele din această carte am descoperit texte potrivite pentru un manual şcolar.
În proza Sărmana Viorică.. /de exemplu/ nu este vorba de şotii şi năzdrăvănii asemenea cu cele din copilăria lui Nică, ci de o copilărie la fel de frumoasă, dar mult mai gravă şi adevărată, care descrie în termeni literari povestea unei fete de la ţară într-un mod care poate deveni argument în descrierea unui moment din istoria acestui popor. Povestirea este scrisă cu căldură, fără intenţii speculative, doar prin redarea unor fapte reale.
Sunt la fel de remarcabile şi proza care redă amintiri din armată, sau din vremea când trenuleţul Mocăniţa ne ducea spre inima Apusenilor încet dar sigur şi… cu peripeţii,
Ultimul capitol al cărţii cuprinde câteva texte cu amintiri ale autorului:în satul natal, la inaugurarea muzeului şi sărbătoarea narciselor, la Turda, sărbătorind semicentenarul şcolii Horea, Cloşca, şi Crişan , dar şi texte despre Martirii unor vremuri de tristă amintire.
E o carte prea amplă ca să fie comentată într-un simplu articol de ziar, dar am ţinut să-mi afirm pe această cale aprecierile, să felicit autorul şi să-i îndemn pe concitadinii mei – şi nu doar pe ei – să folosească /şi/ această carte ca leac împotriva izolării şi, mai ales, a uitării.
Gabriela Leoveanu
Articole similare
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
