Share

Tweet

Share

Share

Email

Comentarii

Ideea de a face bine, prinde tot mai mult contur la noi.

Voluntariatul crește, bunătatea oamenilor crește, noi ca societate creștem. În această rubrică dorim să v-o prezentăm pe Luana Burlacu, „mama” copiiilor din Ardeal. Foarte pe scurt, o descriere. Face bine de când se știe, la 21 de ani a botezat un copilaș într-un spital. Momentan are 13 finuți. A construit pentru o familie cu 4 copii o casă, alături de Marius, un prieten bun. S-a săturat să facă bine în liniște și vrea „gălăgie de bine”. A conceput „Jurnalul de bine” și mulți prieteni i s-au alăturat. Un interviu  emoționant cu Luana Burlacu, voluntarul care a pregătit 212 pachete pentru 212 copii, de 1 iunie!

Adrian Soporan: Luana, descrie-te în câteva cuvinte…

Luana Burlacu: Mă numesc Luana Burlacu, am aproape 29 de ani. Lucrez la Tarom. Studiez la master psihologia. Sunt copilul cuminte al familiei, sunt singură la părinții, nu de alta. Locuiesc în Cluj Napoca, dar sunt peste tot cum îmi place să spun. Iubesc frumosul și ce e mai frumos în oameni și datorită oamenilor din jurul meu mă dezvolt frumos. Învăț din greșeli, învăț de la fiecare om câte ceva și duc mai departe către ceva. Îmi place foarte mult ideea de a fi alături de oamenii din jur, poate fi și o chestie de latura psihologică dar nu este neapărat, cred că este latura mea umană. Iubesc foarte mult copiii și tot ce ține de educație  copiiilor. Pe mine m-a pus mama să fac școală multă și cumva am fost rezolvată pe treaba asta dar niciodată nu mi-a știrbit copilaria și vreau ca oamenii din jur să mă ajute să susțin și eu chestiile astea, să facem ceva frumos pe viitor pentru societatea noastră. Consider că ceea ce fac eu pentru societate este răspunsul pe care pot să îl dau societății și oamenilor care m-au ajutat să cresc, să ajung până aici.

Rep.: Ce te face să faci bine?

Luana Burlacu: Este o putere interioară și este o satisfacție la finalul zilei când iau agenda și mai bifez încă un caz, o situație rezolvată și atunci pot să spun că trebuie să merg mai departe. Am ajuns să cunosc foarte mulți oameni din diferite domenii de activitate care să mă ajute, care să mă trimită într-o direcție bună. De la fiecare om am luat câte ceva, chiar dacă am luat doar un număr de telefon.

Rep.: La 21 de ani ai botezat un copilaș pe care nu îl știai. Este o responsabilitate foarte mare…

 Luana Burlacu: Este o responsabilitate mare. La momentul respectiv nu știam că nu aveam de unde. Am ajuns acum la un număr de 13 finuți și sunt foarte mândră de ei. L-am găsit pe Nicușor intubat în spital în anul 2013. Țin minte că au fugit asistentele după mine să îmi spună să nu îl ating că are o sensibilitate a pielii.  Copilul avea o oarecare sensibilitate în momentul când era atins. În timp ce îmi spuneau asistentele chestia asta, copilul deja mă ținea de mână și am simțit o oarecare conexiune între noi. Era un copil lăsat de familie acolo, dar nu neapărat cu rea voință ci din cauza condiției de sănătate pe care o avea. Familia a fost anunțată că nu mai are foarte mult de trăit și că malformațiile pe care le are din naștere nu o să îl ajute, așa că familia a dispărut practic de pe fișa lui medicală. Îmi doream foarte mult să fie bine copilul și să îl iau acasă. Aveam 21 de ani și m-am dus foarte hotărâtă la mama să îi spun chestia asta. Nu voia nici să îmi taie aripile, nici să mă încurajeze într-o oarecare direcție, voia să mă vadă liniștită. Aveam un examen, îmi era greu, mă supăram, mergeam până la Nicușor și Nicușor era o frânghie de care mă prindeam și mă ridicam și îmi dădeam seama că eu nu am probleme. În 10 martie 2014, Nicușor pierde lupta cu viața, moment în care îi cunosc familia și am botezat și celălat copil care s-a născut undeva în luna august, pe Luca, și păstrăm legătura și acum. Copiii cresc frumos. Este o condiție: copiii să facă grădiniță și școală, dacă doresc să păstrăm legătura.

Cred că oamenilor le este frică să mă piardă și poate nu conștientizează cât de importantă e educația îi poate scoate din situația pe care o au. Ei fac ceea ce îi rog să facă. Au impresia că fac acest lucru pentru mine, însă îl fac pentru ei. Este o satisfacție a mea până la urmă. Este foarte mult de muncă cu părinții. Degeaba lucrez cu copilul. Copilul mă vede o ora, două pe zi și în rest, rămâne cu părintele. Dacă pentru mine părinții au fost și sunt un exemplu, normal că sunt și copiii în perioada de modelare. Eu vin și plec, copilul rămâne cu părintele. De aceea lucrul meu nu este neapărat cu copiii, ci mai degrabă cu părinții.

Rep.:  Ați reușit să faceți o casă?

Luana Burlacu:Familia lui Ionel. Așa o numim. I-am cunoscut în octombrie 2018, sunt, oarecum, vecinii mei din Gilău. M-a sunat mama și mi-a spus că pe toată țara ajut, dar nu îmi ajut pe cei apropiați. Era marți, m-am dus să văd despre ce este vorba. A fost o dragoste la prima vedere cu Dani, cel mai mic dintre băieți. Venise de la școală și tocmai ce terminasem proiectul:“Pregătește un copil de școală”. Mai aveam în mașină plastilină, ceva lipici etc. Am început să ne cunoaștem tocmai prin faptul că le-am oferit ce mai aveam dar nu eram pregătită de o asemenea interacțiune. Țin minte că prima noastră poză era făcută pe o fundație de beton care era așa de 10 ani. Mi-am făcut curajul să intru în casa unde locuiau. Cred că era o suprafață de 12 m pătrați, unde locuiau. Era o casă bătrânească. Acoperișul era căzut într-o parte. Acolo stăteau cele 6 persoane. Sâmbăta țin minte că am trimis BCA pentru toată casa. După două săptămâni am trimis lemnele pentru acoperiș. După asta, am căutat o echipă să ne ajute cu curentul. Cea mai mare muncă care s-a făcut la casă, a făcut-o Ionel, tatăl copiilor, și pentru noi era un avantaj că nu mai trebuia să căutăm oameni în privința asta. Se apropia iarna, era frig, am contactat echipa de rugby Universitatea Cluj. Au venit băieții și au făcut un team building super tare. Au adus lemne de foc, le-au tăiat, au adus jucării, dulciuri. În 7 luni de zile am reușit să o terminăm. Cel mai greu a fost la finisaje. Mobilă, geamuri, cum să împărțim casa la 6 oameni. Poate pare bizar ce spun, dar cel mai frumos sentiment pe care l-am avut a fost că s-au bucurat de baie. De faptul că în 2019 se pot bucura de baie și de ideea de igienă. Am avut foarte mulți prieteni și prieteni ai prietenilor pe care nici măcar nu-i cunosc, ținând cont de faptul că la început noi între noi nu ne cunoșteam. Era un grup de lucru pe telefon, dar face to face nu ne-am văzut.

Rep.: Mai țineți legătura cu familia?

Luana Burlacu:Ne înțelegem în continuare cu familia. Mama lor este nevăzătoare. Cei 4 copii merg la școală. Este greu acum, în această perioadă, d.p.d.v. al tehnicii cu școala online. Tatăl copiilor a fost angajat de către noi la o firmă din zonă. Am vorbit cu învățătorii copiilor și i-am rugat să nu fie discriminați copiii. Le-am explicat situația părinților, situația noastră ca voluntari. Eu păstrez legătura pe whatsApp cu toți cei 4 învățători ai copiilor.

Rep.: Ai ajutat recent cu un laptop un tânăr…

 Luana Burlacu:Pe Sergiu, în vârstă de 13 ani. Chiar aseară am primit un mesaj de la mama copilului, dacă vreau să îmi culeg plante mediciale, drept mulțumire că i-am făcut o bucurie filului ei.

Rep.: Cum e cu școala online?

 Luana Burlacu:În ansamblu e dezastru cu școala online. D.p.d.v. al resurselor fizice. După asta, ai pretenție de la un copil de 6 ani să intre pe diverse platforme online. Mi se pare această mișcare cu școala online una exagerată, pentru că la vârsta de 6 ani, poți să îi știrbești copilăria unui copil. Adică, îl pui să facă bastonașe online… pe bune? Am avut un proiect de susținere a unor familii nevoiașe cu alimente. Pe ce principiu se calculează că familiile respective ar putea să își achiziționeze 4 tablete? Dacă duc 2 tablete la 2 copii din 4, nu rezolv nimic. Lucrăm cu învățătorii, cât se poate, pe whatsApp. Trimitem teme, luăm teme, trimitem poezii, etc. Dar e greu, foarte greu.

Rep.: De unde atâta bunătate ?

Luana Burlacu:Pregătim materiale educaționale, dulciuri, jucării pentru ziua de 1 iunie, pentru copiii care provin din familie defavorizate. Referitor la partea de bunătate, cred că este în sufletul unora dintre noi, doar că cineva trebuie să tragă de oameni. Sunt puțin mai vocală când vine vorba despre cei care provin din familii defavorizate și îmi place ce am reușit să facem. Am început cu proiecte mici, cu frică și scepticism pentru că: „să fii om e lucru mare să fii domn e o întâmplare”, uite că am reușit și sper să reușim și mai încolo.

Rep.:  Cum a fost prima acțiune?

 Luana Burlacu: Prima acțiune a fost la onco-pediatrie. În noaptea de Crăciun rămâneau câțiva copii internați și un prieten m-a rugat să facem câteva pachete. A fost prima dată când m-am deschis și am avut curajul să cer oamenilor ceea ce eu voiam să fac demult și să cream un cerc de prieteni care să reușească să facă ceva frumos. După care a fost acțiunea unde mi-i te-ai alăturat: ” Pregătește un copil de școală”, unde am început cu 35 de ghiozdane și acum am ajuns la 200, tot prin bunătatea oamenilor, că despre asta este vorba.

Rep.: În loc să ajute statul, ajuți tu…

Luana Burlacu: Niciodată nu mi-a plăcut să mă bazez pe stat. Face și statul, își face treaba. Copiii sunt instituționalizați dar li se oferă un minim. Odată cu pachetele acestea, eu împreună cu oamenii cu care fac aceste acțiuni, oferim pe lângă toate acestea, foarte multă afecțiune. Am observat că tot mai puțini se bucură de lucrurile materiale. A fost perioada asta de 2 luni în care nu am reușit să ne vedem, însă ne-am continuat activitatea, am trimis mâncare, dezinfectanți, măști, dar nu ne-am putut îmbrățișa și nu ne-am putut da energia de care aveam atâta nevoie.

Rep.:  Ai conceput #jurnaldebine

 Luana Burlacu: Are multe pagini și multe file și fiecare filă este scrisă de cineva. Primesc multe mesaje gen: „vreau să fiu pagină în jurnal”. Vreau să ajungem să creăm un jurnal gros, să fie cât mai multă lume implicată.

Rep.:  Care este gașca ta de voluntari?

Luana Burlacu:Proiectul implică peste 50 de oameni implicați financiar și în jur de 10 pe care îi stresez eu în fiecare zi cu ce au de făcut. Lavinia, Anca, Alin, Cosmina, Marius… astăzi ei sunt cu mine și ne focusăm pe împachetarea pachetelor pentru ziua de 1 iunie!

Rep.: Câți copii vor beneficia de pachetele de 1 iunie?

 Luana Burlacu:212 copii vor beneficia de cadouri, de un minim necesar de produse. Acești copiii sunt împărțiți pe vârste și de numărul fetițelor și numărul băieților. Pachetele vor fi distribuite către Jibou, Gherla, Cluj Napoca și la toți copii care provin din familii defavorizate din toată zona. Din păcate, la nivel național, nu știu dacă doar în țara noastră, dar eu m-am lovit de foarte mulți copii care au ajuns la perioda de negare și refuz al igienei. Există o vârstă, conform psihologilor, undeva la 11, 12 ani,  când copilul se lovește de lucrul acesta. Atunci am încercat să personalizăm fiecare pachet cu produse de igienă ( șampon, gel de duș, săpun, pastă de dinți, periuță de dinți), în așa fel încât să mergem pe chestii de individualizare: „el al tău, doar al tău, folosește-l”. Pachetele mai conțin jucării, cărți educative și dulciuri.

Rep.: Unde ne oprim cu proiectele?

 Luana Burlacu: Nu ne oprim! Știi foarte bine că nu ne oprim. Avem proiecte din două în două luni. Tot timpul vorbesc la plural și îmi place să spun că nu sunt niciodată singură. Pentru că nu ai cum să intri acțiuni de genul acesta, singură. Apropo de „Binele se face în liniște”. Nu mai putem face în liniște bine, pentru că nu aș fi avut cum să acopăr un necesar de 200 de copii. 50 lei ×200 de copii, ar da 10.000 lei. Personal nu am de unde, de aceea apelez la oamenii cu sufletul mare, la prieteni.

Rep.: Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni. Ești un om a lui Dumnezeu?

Luana Burlacu: Am crezut, cred și voi crede, dar cea mai importantă confirmare mi-a venit din gura unui preot, în momentul când a sfințit casa pe care am ridicat-o. S-a întors, țin minte, către mine și către Marius și mi-a spus chestia asta. Și ne-a mai spus: Voi nu ați făcut o casă pentru familia lui Ionel, ci ați făcut o casă în Împărăția lui Dumnezeu. Avem și noi condițiile noastre în momentul când ne implicăm într-un proiect: părinții trebuie să muncească, copiii trebuie să facă școală. Nu pot să mă trezesc la ora 04.00 să mă duc la muncă ca să îți cresc copiii, pentru că nu intră în responsabilitatea mea. Ne place să ne implicăm, să ajutăm și zic că merităm un minim de respect din partea celor pe care îi ajutăm.

Rep.: Un mesaj pentru cei care sunt lângă tine?

Luana Burlacu:Cel mai important lucru: Nu mai facem binele în liniște, facem gălăgie și ne implicăm în societate. Puținul fiecăruia, pentru altcineva poate însemna foarte mult. Mulțumesc celor care de-a lungul timpului au rămas și s-a făcut o selecție frumoasă a oamenilor calitativ nu cantitativ.