Viața ne oferă întâlnirea unor persoane care rămân în sufletul nostru prin felul lor de a se comporta. Unul dintre acele persoane este Bob Rădulescu, unul dintre cei mai apreciați actori și filantropi pe care i-a dat Dumnezeu societății noastre. Orice, oriunde și oricând, Bob ne-a răspuns cu mare drag.
Pentru că Ziarul 21 are rubrica 10 cu AS, unde promovează oamenii de nota 10, care au realizat ceva, care s-au implicat în societatea civilă, care și-au ajutat semenii, iată că în acest număr al Ziarului 21 vrem să vi-l prezentăm pe Bogdan Rădulescu, actorul! Un om minunat, cu un simț al umorului deosebit, cu o capacitate remarcabilă, un model pentru multe persoane și un prieten adevărat al comunității din Câmpia Turzii.
Adrian Soporan : Ce înseamnă teatrul pentru actorul Bob Rădulescu? Ce înseamnă teatrul pentru omul Bogdan Rădulescu?
Bogdan Rădulescu: Greu să fac diferențierea între mine „omul și actorul” pentru că este aceeași chestiune. Deși este un clișeu, teatrul este oglinda societății, a vieții și a lumii. Teatrul este locul în care se spun poveștile. Oamenii merg la teatru pentru a auzi povești, indiferent de înfățișare. Cu toți am crescut cu povești și pe măsură ce suntem mari parcă uităm poveștile și atunci ne ducem tot timpul la teatru pentru a păstra legătura cu lumea. Teatrul este locul în care te duci să păstrezi legătura cu copilul din tine. Pentru mine ca actor este un pic mai mult; este locul în care mă și duc să ascult povești dar mă și duc să spun povești, pentru că asta cred că este menirea și chemarea actorului. Actorii trebuie să fie povestitorii vieții. Din cele mai vechi timpuri, de pe vremea când oamenii trăiau în peșteri și vânau, seara după o sesiune de vânătoare, venea unu care le povestea cum a fost la vânătoare. El povestea și ceilalți se adunau în jurul lui să îl asculte. Acela a fost primul actor care a pus bazele acestei chemări și meniri.
AS: Cum e privită viața actorului în România?
B.R: Actorul în România tot timpul a avut un statut social preferențial, binecuvântat, aparte. De când mă știu copil și am crescut, am crescut cu sintagma de „generația de aur a actorilor”. Sunt și acum actori la fel de minunați ca și cei de atunci. La vremurile respective aveai doar teatru, unde actorul activa, și exista o singură casă de producție la București, unde marii actori mai făceau filme. Aveai teatru si filme. În ziua de azi actorul este împărțit în mai multe direcții. Odată cu apariția internetului, au venit mai multe căi decât clasica scenă și televiziunea în care actorul să se manifeste. Actorul este încă privit bine însă de cele mai multe ori auzi expresia: „ești actor? Fă ceva, zi ceva, fă-mă să râd, zi un banc” Mai este și sintagma că actorii toți sunt niste bețivi, care suferă nopțile și beau și ziua sunt triști, iar actrițele niște… indecente. Deci în experiența mea de actor, pe toate le-am auzit. Oricum, oamenii sunt diverși și fiecare după cât poate… În concluzie, actorul este privit bine, e privit ca un model, cu admirație, cu respect.
A.S: Care este modelul tău în viață?
B.R: Modele în viața toți avem. Nu pot nominaliza o singură persoană. Tata și mama mi-au fost toată viața model. Oameni care au făcut cât au putut de bine. Felul în care și-au crescut copiii, a fost în cel mai bun mod cu putință știut și considerat de ei, și au făcut treabă extraordinară. Felul în care și-au făcut meseria. Amândoi au lucrat toată viața în același loc, până au ieșit la pensie. Toată viața și-au făcut meseria împreună. Îi iau ca model pentru felul în care doi oameni au știut să își facă meseria, meseria de comerciant, pentru că au lucrat într-un magazin. Au purtat respect pentru meserie, respect pentru client, cu care trebuiau să fie într-o relație bună pentru a vinde marfa, și respect pentru cei implicați. Au fost niște modele. Proful meu de actorie Micklos Baci, actor în cadrul Teatrului Maghiar din Cluj. Model de actor și om fenomenal de puternic și talentat pe scenă și un pedagog extraordinar, un profesor care ne-a învățat actorie și în plus de asta ne-a învățat și ce este viața. Dirigul din facultate: un model de om la cum știa să cizeleze și să vorbească cu adolescenții, într-un un liceu industrial, la vârsta de 16-17 ani
A.S: Te consideri model pentru alții?
B.R: Nu știu dacă sunt model pentru alții, m-aș bucura să fiu. Să fii model pentru cineva îți trebuie multă responsabilitate. Pentru a fii model trebuie să fii tu, cu toate fețele tale, să fii sincer, să fii autentic. Să fii și cu bunătate, înger, tot ce faci să faci din suflet, la fel ca orice om făcut din binecuvâtări și păcate și greșeli, trebuie să fii sincer și când îți arăți latura mai puțin roz a vieții. Ca să fii un model real și nu un model mincinos pentru cineva, trebuie să fii tu însuți cu toate fețele tale bune și mai puțin bune. Suntem oameni cu bune și cu rele iar să fii model pentru cineva presupune să îți asumi cu sinceritate toate aceste lucruri.
A.S: Ți s-a întâmplat să uiți vreo replică?
B.R: Da! Mi s-a întâmplat de multe ori să uit o replică, este absolut normal în viața actorului pentru că ai foarte multe replici, foarte multe texte de zis și este și normal să uiți. Însă dacă ai un partener bun pe scenă, care să treacă peste acel moment, să ducă firul poveștii mai departe, e bine. Atât timp cât reușești să improvizezi, asta însemnând să folosești o alta replică, un alt cuvânt, o altă forma de înlocuire a ceea ce trebuia să zici, dar să o faci cu atâta grijă și atenție și pe aceași direcție astfel încât partenerul tau de scenă să știe, să simtă, chiar dacă vede că ai uitat replica, să înțeleagă că direcția în care te duci e tot aia. Poți să faci acest lucru atât timp cât ești atent.
A.S: Ce te-a împins să faci actorie? Cum ai ajuns să faci teatru?
B.R: Încă de la vârsta de șapte ani, familia, prietenii, cunoscuții, toată lumea îmi spuneau să mă fac actor. Eu eram prea tânăr să înțeleg ce înseamnă actoria dar am făcut-o pentru că de atâtea ori și atâția oameni mi-au spus să mă fac actor încât am ajuns actor. Poate pentru că îmi plăcea să vorbesc mult și le povesteam oamenilor și îi făceam să râdă și le dadeam o stare bună. Eram bufonul clasei, vorbărețul clasei. Trezeam în oameni sentimente și probabil lumea a asociat treaba asta de a fi în centrul atenției, de a vorbi și de a crea sentimente și emoții, cu actoria. Am crescut de mic cu ideea că trebuie să fiu actor. Iar când am crescut nu a fost decât o chestiune de timp să ajung la vârsta la care să decid și să dau la facultatea de actorie și să devin actor.
A.S: Cum e Bogdan Rădulescu în viața de zi cu zi?
B.R: Aglomerat, ocupat tare, implicat în deosebit de multe chestii. Actorie, scenarii, acțiuni caritabile. Eu în fiecare zi joc un rol și de cele mai multe ori în fiecare zi joc mai multe roluri. Că e vorba de acțiuni caritabile, implicare socială, implicare civică, că mă enervez cu politica, că mă bucur de teatru, că mă întâlnesc cu colegii de la Epic și facem scheciuri și scenete, că mă întâlnesc cu colegii de la teatru de improvizație și facem ImproShow-uri, că am grijă de familie, de copil, de soție, de cățel, de grădină, că îmi tai pomii, că lucrez lemnul vechi, mi-l cioplesc toată ziua și stau nopțile în garaj și meșteresc chestii din lemn vechi, că mă duc la training-uri la companii și fac teambuilding despre tot ceea ce înseamnă teatru și jocurile din teatru. Cam așa arată o zi de-a mea, din toate câte un pic. Că stau și nu fac nimic, că mă gândesc, că stau pe Facebook și mă enervez, că stau pe Facebook și râd, viața mea de zi cu zi este agitată și nu cred că seamănă o zi cu alta dar asta și îmi place mult că în viața mea nu există rutină și plictiseală.
A.S: Într-o lume nebună, când fiecare e pentru el, tu decizi să te implici în cazuri umanitare… de ce?
B.R: Asta cu implicatul în cazuri umanitare Este o întrebare frumoasă dar grea. Nu putem să fim cu toții egoiști, suntem ființe sociale care trăim în comunități. Oricât de multă nebunie și viață grea și alergăm numai pentru noi nu avem voie să alergăm numai pentru noi pentru că nu trăim singuri în pădure și chiar dacă ai trăi singur în pădure tot trebui să ai grijă de pădurea în care locuiești. Noi trăim în orașe înconjurați de oameni. Atâta timp cât fiecare dintre noi înțelegem că numai ajutandu-ne unii pe alții putem să ne apropiem și fiind apropiați putem să creștem împreună și crescând împreună putem să fim puternici. Doar atunci putem realiza cât de mari șanse de reușită avem dacă lăsăm egoismul la o parte, conștientizăm că suntem o comunitate trebuie să fim uniți și să dăm unul de la altul. Atunci când conștientizăm că suntem puternici împreună, atunci o să începem să ne deschidem ochii înjur. Mă implic în cazul umanitare și referitor la întrebarea dacă sunt model pentru anumite persoane să știi că oamenii mă urmăresc și de multe ori fac și ei acțiuni caritabile. Lumea se uită la ce fac și dacă la fiecare chestie umanitară pe care o fac, însă nu o fac pentru cei care se uită ci o fac pentru cei implicați și cei care beneficiază, dar arătând și văzând alții lucrul acesta poate persoane zic: „Bă, fii atent ce chestie faină a făcut Bob! Hai să facem și noi! ” De multe ori, mult mai important decât banii pe care îi dai la o cauză umanitară, e timpul pe care îl oferi cuiva. În momentul în care faci evenimente caritabile de umanitate cel mai mare cadou pe care poți să îl oferi cuiva este timpul tău. Dând cuiva timpul tău lași în el o sămânță în sufletul lui că cineva odată m-a ajutat. Sămânța aia va crește în el iar la momentul oportun și el va da mai departe într-o acțiune de caritate.
A.S: Cum îți păstrezi verticalitatea?
B.R: Aș vrea să cred că îmi păstrezi verticalitatea în fiecare zi. Fac greșeli în fiecare zi și dacă aș putea da timpul înapoi aș corecta greșelile pe care le-am făcut. Verticalitatea mi-o păstrez din niște valori și din niște principii pe care nu le negociez și la care nu fac rabat. În schimb, adunând atâta informație din jurul meu și făcând atâtea chestii, mă doare să văd multă nedreptate, mă doare să văd niște nedreptăți care încalcă principiile mele de viață, valorile pe care mi le-a insuflat familia și cu care am crescut iar la această nedreptate ripostez foarte agresiv. Fiind omul pe care eu m-am văzut în situație în care am fost a fost înger, dar eu m-am văzut în situații în care am fost demon, pentru că echilibrul vine din suflarea divină dar din păcate apare și dracul în anumite ipostaze. Regretele mari le am atunci când ripostez și mă enervez și explodez și zic lucruri foarte grele, chiar dacă sunt adevărurile pe care le simt și pe care le consideri nedreptățite sau încălcate, le zic între o manieră foarte dură. Și de multe ori am concluzionat că vorbele sunt la fel de puternice ca și o armă. Verticalitatea mi-o pastrez făcând ca acțiune tot ce este mai bine și mai corect, din punctul meu de vedere. Dacă mi-am călcat verticalitatea a fost în momentul când am zis anumite lucruri, nu făcut lucruri. Vorba lui Cicero, că și el zicea: ” Omul care spune adevărul și-l spune sincer neîmbrăcat în alte haine, și zice adevărul dur iar dacă adevărul e dur și doare devine extrem de urât în ochii celorlalți”. Eu sunt omul care a zis niște adevăruri foarte dure și pentru care am fost foarte criticat. Dacă îmbrăcăm adevărul în alte haine a ironiei sau a sarcasmului poate nu s-ar fi înțeles la fel.
A.S: Nu ești pentru prima data la Câmpia Turzii, cum e publicul de la noi?
B.R: Așa e, nu sunt prima data și sper că nici ultima dată. Publicul de Câmpia Turzii este unul divers. Și la Câmpia Turzii și la Cluj Napoca există un public diversificat. Există oameni care iubesc arta, sunt oameni care iubesc teatrul, sunt oameni care iubesc muzica însă din păcate există și public care nu iubește nimic din toate acestea aspect și nu vine niciodată în nici un spectacol pentru că este alegerea lor și fiecare om trebuie respectat după alegerile lui. Diferența dintre publicul din Câmpia Turzii și publicul din Cluj Napoca este că publicul din Câmpia Turzii nu are atâtea opțiuni prin însăși natura orașului, care este absolut minunat, dar care nu este atât de mare încât să aibă 100.000 evenimente culturale și artistice și muzicale în fiecare zi, cum se întâmplă în alte orașe mari. Publicul din Câmpia Turzii este un public doritor, mai mult decât cei care au multe oferte pe acest plan. Asemenea lucru se întâmplă și la oameni. Când te duci la un restaurant și ai foarte multe oferte, devi pretențios, nu mai știi ce să aleagi. Dar dacă te duci la un restaurant care îți oferă meniul zilei și ai doar două variante, repede te hotărăști. La fel este și cu publicul din Câmpia Turzii! Este un public iubitor de cultură, de artă și de teatru dar dacă are foarte multe chestii de ales nu este la fel de entuziasmat. Dacă nu are mult de ales și se oferă doar câteva variante, dar frumoase, alege mult mai repede.
AS: Care este mesajul pentru locuitorii municipiului Câmpia Turzii?
B.R: În primul rând doresc să le mulțumesc pentru că din câte am înțeles, piesa de teatru „Menajeria de sticlă”, este sold out și le mulțumesc că oamenii faini din Câmpia Turzii vin într-un număr atât de mare să urmărească această dramă mișto. Din păcate această dramă este drama vieții noastre și rog pe cei care o să vină la teatru, să urmărească cu atenție toată sceneta pusă în joc de colegii mei, pentru că în această scenetă se va reflecta oglinda societății. O să vadă pe pielea actorilor care sunt dramele din familiile în care părinții și deopotrivă copiii fac greșeli și nu comunică real unii cu alții. Să se uite la piesă, sunt convins că le va plăcea!
Articole similare
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
