Părintele Daniel Vălean, fost preot al parohiei nr. 2 din Câmpia Turzii, a ales America în dauna municipiului Câmpia Turzii. A ales să fie detașat de toate și să înceapă o nouă experiență de viață împreună cu familia sa. Foarte bine a făcut, ținând cont de vremurile instabile din România. Încă de când a ajuns preot al parohiei nr 2, s-a impus ca fiind o persoană implicată în viața comunității din Câmpia Turzii. În predicile rostite la biserică, în cuvintele de învățătură, Pr. Vălean avea ceva special. Vorbea foarte frumos despre istorie (lucru care îl pasionează), și despre Istoria Bisericilor. Oamenii din Câmpia Turzii îl iubeau și îl apreciau. Am vrut să aflu care este opinia lui, în legătură cu tot ceea ce înseamnă România, Centenar, Biserică.
Un interviu de pus în ramă.
- Adrian Soporan: Cum este văzut Centenarul Marii Uniri de la mii de km depărtare?
Pr. Daniel Valean: Cred că atitudinea românilor din Statele Unite nu diferă prea mult de cea din ţară. În sensul că aceia care vor să-şi amintească şi să aniverseze reuşesc să o facă (festivaluri în comunităţile de români, slujbă la biserică, apoi cântec şi masă festivă, decernări de premii şi semne de recunoştinţă faţă de cei care susţin acitivităţile româneşti, etc.), în timp ce alţii sunt rupţi aproape cu totul de moment, urmăresc politica românească şi se poziţionează pentru sau împotriva vreunui personaj de la Bucureşti şi cam atât. Mai este şi marea masă a celor care s-au americanizat aproape deplin, îşi văd de proiectele proprii, sunt detaşaţi de comunităţile româneşti, şi-au format o viaţă în care România mai
reprezintă doar cele câteva rudenii şi prieteni de acasă. Un fapt deosebit îl reprezintă interesul americanilor pentru festivalurile româneşti. Am întâlnit zilele trecute, din întâmplare, un american cu origini cubaneze, care făcuse facultatea la Babeş-Bolyai. Îmi mărturisea că e înnebunit după festivalurile est-europene şi nu ratează niciunul, fie că e vorba de cele ale românilor, sârbilor, grecilor, polonezilor.
2.A.S: Ce înseamnă Centenarul pentru dumneavoastră?
Pr. D.V: Înseamnă cel mai important eveniment pe care România îl trăieşte după Revoluţia din ’89 şi după NATO şi UE. Mai înseamnă un ceva duios, cât o aniversare în familie. A fost clipa noastră, clipa mult visată de sute de ani, o zi friguroasă şi ceţoasă care a strălucit însă pentru bunicii noştri mai ceva decât zilele de vară! Încerc să-mi imaginez câtă bucurie au trăit ei în 1918, câtă teamă totuşi, pentru că n-a fost aşa, un „hai să ne vedem în piaţă”, cum procedăm astăzi. Scriam zilele trecute că în Teiuş s-a tras în trenurile care mergeau spre Alba. Românii din acele zile nu ştiau ce va fi după acel decembrie, nici cât va dăinui unirea (ca exemplu, Unirea avea să fie pusă la încercare grea în 1940). Îndoieli, nelinişti,
îngrijorare, dar şi bucurie, mândrie că ne regăsim cu toţii la Alba, cu braţele şi picioarele bandajate după un război în care România pierduse 71% din efectivele cu, care intrase în conflict! (morţi, răniţi, dispăruţi), locul trei după Rusia şi Franţa în materie de pierderi! Ei bine, cu trupul sfârşit de atâta sânge pierdut, românii au avut puterea să se bucure şi să-şi afirme identitatea unitară naţională. O fi mult? O fi puţin? Fără autoturisme şi iphone, fără internet şi trotinete electrice, s-au adunat cu toţii acolo! Fac această comparaţie deplasată pentru a scoate în evidenţă mentalitatea şi tăria sufletească a românului de acum 100 de ani în comparaţie cu cea de acum şi constat cu stoicism, dar şi cu multă îngăduinţă, că românul este îndelung-răbdător şi că nu se urneşte să-şi mâne singur destinul decât atunci când cuţitul ajunge la măduva osului. Revin: pentru mine Centenarul este o comemorare a străbunicilor şi o aniversare a ţării mele. Încerc să-l trăiesc cu câtă bucurie pot, acoperindu-mi sentimentul de umilinţă că n-am reuşit mai mult, cu toţii, pentru visul celor de atunci.
- A.S: Oare stagnăm ca și țară? În loc să evoluăm, mi se pare că regresăm
Pr.D.V: Nu cred că există stagnare. Ori dezvolţi, ori cazi. Îmi este evident, mi-a fost şi cât am fost în ţară, dar mai ales acum, privind de departe şi dintre alte neamuri, că suntem în cădere liberă. Da, avem internet şi comunicaţii, avem maşini mai bune decât în anii ’80, avem case mai bine construite şi locuri de muncă mai apropiate de mentalitatea capitalistă. Este o poleială înşelătoare. Sub ea se află sărăcia lucie a celor mulţi, îndobitocirea masivă, marketul de turmă, hate speech-ul (comunicarea cu ură), dezbinarea totală. Nu este democraţia Vestului, nu este cultură modernă ceea ce se întâmplă în România. Cei care au călătorit în Vest ştiu foarte bine despre ce vorbesc. Acolo există un anume respect, iar în Europa chiar o obsesie pentru atitudinea etică (în America asta se traduce prin indiferentism: îl respect atât de mult pe cel de lângă mine încât nu o să fiu atât de necioplit încât
să mă bag în treburile lui). Fireşte că şi în Vest există hate-speech, atacuri la persoană şi vulgaritate, dar în mare parte asta se reduce la reţelele sociale. Pe stradă oamenii vor reacţiona imediat la orice formă de ură, violenţă sau rasism, iar instituţiile vor lua imediat măsuri. Ţările est-europene (nu toate, dar România se află printre cele cu conotaţie negativă) nu fac această deosebire. Ura şi violenţa, invidia sau bârfa, băşcălia şi şmechereala sunt parcă fiinţial legate de neamul nostru. Avem un trecut bogat în acest sens. Din păcate 30 de ani de democraţie (mai bine zis 30 de ani de educaţie deficitară, în familie şi în sistemul educaţional) au creat acest monstru românesc de stil de comunicare. Cred că asta ne trage cel mai rău în jos. Apoi deprinderea de a nu mai gândi pentru noi înşine, de a lăsa pe alţii să gândească pentru noi (şi de aici, implicit, pierderile pe care le suferim),
deprinderea de a-l fura pe celălalt, de a-l minţi pentru avantaje infime, etc. Ne ducem direct în jos şi alţii au avut şi au tot timpul şi oportunitatea să profite. Ne întrebăm de ce ne merge rău: părerea mea e că numai şi numai din cauza noastră.
- A.S: V-ați mai reîntoarce în țară? În Câmpia Turzii?
Pr.D.V: Cu siguranţă că o să mă reîntorc, pentru că există foarte multe lucruri care mă leagă de aceste locuri! Voi avea nevoie de o altă jumătate de viaţă ca să încep să „uit”. Până una-alta însă e mult mai important să încerc să ajut oameni care vor să facă mai mult pentru vieţile lor şi se gândesc să plece din România. Am mai spus-o, pentru ei o să am întotdeauna uşa deschisă şi o să încerc să-i ajut cu tot ce pot; contează să te susţină şi să te îndrume cineva în lumea largă.
5.A.S: Știm că sunteți preot și aveți har, de aceea îmi permit să vă întreb urmatorul lucru. Cum vedeți rolul Biserici în acest an 2018, când se împlinesc 100 de ani de unitate?
Pr. D.V: O spun nu pentru că sunt preot, mai degrabă o spun în calitate de pasionat de istorie est-europeană: Catedrala Mântuirii Neamului va fi singurul element marcant al acestui Centenar, după ce toate depunerile de coroane şi horile se vor fi încheiat. Ştiu că au fost investiţi o grămadă de bani (cum altfel ai putea ridica o asemenea construcţie? Şi totuşi, sunt convins că dacă ar fi fost construită de alte instituţii ale statului sumele ar fi fost mult, mult mai mari, ştim noi de ce!), în acelaşi timp ştiu că nu e singurul proiect major în România, se construiesc din ce în ce mai multe stadioane, din fonduri asemănătoare. Pentru mine, subiectul Catedralei este unul încheiat, a fost încheiat chiar şi pe parcursul întregii manipulări din mass-media şi de pe reţelele de socializare. Să spunem că unii oameni se hrănesc din credinţa în Dumnezeu, alţii din tehnica lui Hagi Junior. În ceea ce priveşte rolul Bisericii în prezent, discuţia este mult mai complexă. Biserica are o grămadă de roluri! Şi l-a exercitat major în ultimele trei decenii în materie de ctitori, biserici şi mănăstiri. Are un început bun în construirea de instituţii socio-medicale şi sper ca iureşul acesta ctitoricesc să se axeze de acum înainte spre această latură. Avem destule biserici şi mănăstiri, e nevoie de implicare socială. Aşezăminte pentru copii şi vârstnici, pentru mame şi oameni fără locuinţe, clinici şi echipamente medicale, chiar şcoli medicale finanţate prin Biserică. Dar acesta este doar aspectul material, vizibil. Biserica trebuie să se ocupe în mod cu totul special de tineri. Să-şi upgradeze mesajul (sub formă, nu pe fond, pentru că mesajul e acelaşi, doar că trebuie să depăşeşti stilul medieval, paşoptist sau interbelic de comunicare şi să-L transmiţi pe Hristos aşa cum El s-ar transmite singur dacă ar veni din nou printre noi). Să asculte sincer, deschis, implicată, nevoile acestei generaţii, pentru că sunt multe şi diverse. Biserica nu e „terminată”, aşa cum cred unii; încă nu şi-a găsit modalităţile corecte de comunicare cu o anumită generaţie. Dau un mic exemplu: dacă Hristos le-ar fi vorbit vameşilor, fariseilor şi femeii păcătoase în termenii şi vocabularul religios al vremii Sale, nimeni nu L-ar fi ascultat; îi aveau pe cei de la Templu, nu mai aveau nevoie de un Rabbi în plus. Dar Hristos a venit cu mesajul dumnezeiesc proaspăt,
direct, simplu, adaptat nevoilor reale şi imediate ale celor ce-L ascultau. De ce ar merge Biserica pe calea Templului în loc să urmeze metodele lui Hristos? Oamenii trebuie să nu uite că Biserica îl vesteşte şi-L transmite pe Hristos şi că Hristos se află în Biserică. Metodele extra-Biserică sunt lăudabile, dar nu vor duce, în chip real, la întâlnirea cu Hristos. Pentru simplul motiv că în Biserică ai cuvântul Lui, metodele, îndrumarea, calea şi capătul acesteia.
- A.S: Mai este bunătatea o virtute?
Pr. D.V: Bunătatea a devenit probabil cea mai mare dintre virtuţi, pentru că lumea alege calea facilă a răutăţii. Poţi să fii credincios în răutatea ta (pentru că virtutea asta a credinţei este de mai multe feluri), însă nu poţi să fii bun decât într-un singur fel: acela de a fi bun. Mă preocupă în mod special aspectul acesta terifiant al hate-speech-ului, al urii manifestate prin cuvânt. Nu că ar trebui să ne preocupe atât de mult ceea ce se vorbeşte (există mult zgomot în jurul nostru), nu că ar trebui să fim atât de influenţaţi de vorbele celorlalţi, dar totuşi ne lăsăm târâţi în ura de fiecare clipă. Trăim conform părerilor celorlalţi, mâncăm şi ne îmbrăcăm după ceea ce cred ei, mergem în locuri care dau bine, vorbim în aşa fel încât să plăcem. Şi după toate astea, răspunsul este ura, sub formele ei: critică, invidie, bârfă, ură efectivă. Mărturisesc că principala motivaţie pentru plecarea din ţară a fost exact acest hate-speech, coroborat cu hate-attitude. Mi se acrise de atâta ură pe care o vedeam, o trăiam sau o simţeam în jurul meu. Nu sunt genul care să se simtă în largul lui într-o asemenea atmosferă, mi-am închipuit că poate exista o lume mai bună, în care ura nu există sau măcar e înecată în faşă prin educaţie, cultură, reguli, legi. Nu m-am înşelat în alegerea mea, însă mi-e groază efectiv când ştiu cu câtă ură sunt întâmpinaţi şi hrăniţi românii în fiecare zi. Eu m-am refugiat din ură. Dar trebuie să existe şi o altă cale! Şi nu cred că e suficient să închizi ochii, e nevoie de educaţie activă, din casă şi şcoală, dar şi prin lege. Nu te obligă nimeni să fii bun, dar te pot obliga să nu-ţi manifeşti ura, pentru că nu
aduce nimic bun. Iar dacă vrei să-ţi manifeşti bunătatea, atunci eşti într-adevăr un om al calităţii. O mică paranteză: peste două zile în America se sărbătoreşte Thanksgiving-ul, sărbătoarea recunoştinţei. Oamenii aceştia au instituit o sărbătoare prin care să-şi arate recunoştinţa faţă de cer şi faţă de semeni. Vor fi mese laolaltă, oameni adunaţi cu adevărat în suflet şi simţire ca să-şi arate unii altora recunoştinţa. O voi face şi eu, chiar astăzi, vizitând câţiva prieteni americani de la care am primit în acest an ajutor sincer, deschis şi neaşteptat, în provocări cu care nu aveau nicio legătură şi în care s-au aruncat fără să stea pe gânduri. Cum să nu fiu recunoscător, măcar printr-un gest simplu, faţă de astfel de oameni!? Bunătatea presupune efort. Dar aduce cu sine o stare atât de binecuvântată!
- A.S: Recent, familia tradițională a fost încercată. Era necesar acel referendum?
Pr. D.V: Fireşte că nu era necesar şi nu am fi discutat despre el, dacă nu ar fi existat provocarea, motivaţia lui. Nu intru în amănunte de ordin legislativ, dar ştiu că şi restul ţărilor din Estul Europei (şi nu numai) au apelat la această metodă pentru a tranşa problema. Eşecul referendumului stă în mentalitatea noastră românească, ce nu s-a dezis nici acum: acolo unde alţii au spus da sau nu, noi am ales să spunem „nu ştiu”, „nu mă interesează”. Dar dacă am reuşit să dăm un răspuns evaziv perfect, n-am reuşit în schimb să ne eschivăm de la un răspuns indirect: acela că Biserica şi creştinismul în România nu reprezintă, conform sondajului învechit, 87% (96%) din populaţie, ci 20-25%. E o realitate. Nu e nicio tragedie. Dar măcar ştim de unde pornim şi poate ştim şi ce metode să folosim, ca Biserică, în misiunea viitoare. Prea era frumos, feeric, acel 96%! Da, a fost un referendum necesar. Nu plânge după bani, suntem atât de veseli în a cheltui de 30 de ani încoace, încât această cheltuială în plus a fost un fel de „Hai să luăm şi pachetul ăsta de Orbit de la casa de marcat, după ce ne-am dat şomajul pe plasmă şi boxe, trening de firmă şi Svarovsky din plastic! Era necesar, ca să clarificăm o problem de natură legislativă. Că n-am clarificat-o (şi asta se va vedea în viitorul apropiat), repet, stă în plăcerea noastră de români să lăsăm lucrurile în coadă de peşte.
- A.S: Cum vedeți biserica peste 20 de ani?
Pr. D.V: Dacă pe cineva de vârsta ta îl interesează asta, înseamnă că da, va mai avea. Să clarificăm ceva: omul simte nevoia de Dumnezeu şi majoritatea oamenilor cred în Dumnezeu. Biserica are doar darul acesta de a-L împărtăşi, prin cuvânt şi act, oamenilor. Întrebarea e nu dacă omul va mai crede în Dumnezeu, ci dacă Biserica va avea mereu metodele corecte de a-L oferi. Dar văd oameni ai lui Dumnezeu ca părintele Necula sau părintele Calistrat şi mulţi alţii ascunşi sau smeriţi, la care oamenii aleargă pentru a primi taina asta mare a dumnezeirii. Nu vor alerga toţi. Dar Dumnezeu (şi Biserica Lui trebuie să gândească în aceiaşi termeni) nu a căutat niciodată cantitatea.
- A.S: Cum vedeți parcursul României în 2019?
Pr. D.V: Ca să „prevezi” viitorul ai nevoie de istoria recentă. În cazul României, asta nu conţine ceva extraordinar de promiţător. Sunt sceptic… Acest an ar fi trebuit să fie unul dintre cei mai frumoşi din actualitatea noastră, dar n-a fost chiar aşa. Ce-ar putea urma după un an în care am avut motive să fim uniţi şi mândri, dar n-am fost? Şi totuşi, am încredere în cei care încă vor să schimbe ceva că vor continua să-şi urmărească obiectivele. Am încredere în tineri, că vor vrea mai multă ambiţie, să-şi depăşească limitele şi blocajul cultural în care sunt izolaţi şi vor căuta să descopere ceea ce-i dezvoltă personal şi profesional. Nu poti sa emiti păreri decât atunci când cunoşti despre ce se vorbeşte în jurul tău,
nu poţi formula decizii corecte decât atunci când eşti stăpân pe tine însuţi şi pe gândurile tale.
- A.S: Mesaj pentru cetățeni cu ocazia acestui moment festiv?
Pr. D.V: Le doresc locuitorilor Turzii si Câmpiei Turzii sărbători cu bucurie după un post cu folos, cu gândul la Hristos Pruncul mai mult decât la bradul cu cadouri. Să-i ţină Dumnezeu în sănătate şi înţelepciune, luând decizii folositoare pentru ei şi familiile lor si să nu uite niciodată că istoria ne-o facem noi înşine, iar dacă nu, ne-o fac alţii. Gânduri bune de departe pentru tot românul!
Articole similare
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
