Share

Tweet

Share

Share

Email

Comentarii

În decembrie 1989 ne-am luat porția de libertate.

Interviu realizat de Lăcătuș Nicușor

În decembrie 2022 se împlinesc 33 de ani de la revoluția română, atunci când dictatura comunistă a lui Ceaușescu a luat sfârșit. Totul a început în 16 decembrie la Timișoara după care  s-a extins în toată țara. În data de 22 decembrie 1989 dictatorul Nicolae Ceaușescu a fugit de  pe clădirea Comitetului Central, iar soarta comunismului în România a luat sfârșit. În vâltoarea acestor evenimente, s-a aflat și o unitate militară din Câmpia Turzii (Luna), unitate la acea vreme, de elită a parașutismului românesc, care a participat la revoluția română. În zillele trecute am avut onoarea să mă întâlnesc cu un fost coleg de clasă gimnazială, Anca Horațiu, care mi-a spus că el a făcut armata la Luna, exact în preajma revoluției din 1989. Cu amabilitate l-am rugat să ne relateze câteva aspecte din a  acele perioade tulburi.

Rep.: Îți mulțumesc că ai acceptat invitația Ziarului 21 de a ne relata cum s-au desfășurat evenimentele din decembrie 1989 de la Câmpia Turzii. Dar pentru început te rog să îmi dai câteva date biografice.

 Anca Horațiu: Mă numesc Anca Horațiu, am 49 de ani și sunt din Câmpia Turzii. Școala primară și gimnazială le-am terminat la Câmpia Turzii. Liceul l-am făcut la Colegiul Tehnic ”Victor Ungureanu” după care am făcut și absolvit Universitatea Tehnică ,,Mașini, Unelte” din Cluj. În momentul de față sunt inginer la Henkel la Cluj. După satisfacerea stagiului militar de la Luna, m-am căsătorit și din iubirea noastră avem un băiat. Acum e mare, are 17 ani.

Rep.: Știu că au trecut ceva ani, ce poti să ne spui despre evenimentele de la Luna din 1989?

Anca Horațiu: Azi se împlinesc 30 de ani de când am aflat prin radio de la „Vocea Americii” ce s-a întâmplat la Timişoara. Eram în alarmă din 16 decembire, împreună cu Zuza şi cu MTR-ul (mitraliera de companie) nostru în sud-vestul unităţii. Am ştiut că e serioasă treaba când şeful şi cu maiorul Miki au venit cu cutia de zinc având muniţie reală. Un maistru militar care îşi încălzea şi verifica bucătăriile de campanie ne-a spus că poate vom merge pe graniţa cu Ungaria. Câţiva maiştrii militari de la aviaţie se îndreptau către pistă şi ne-au spus: „Băieţi, nu trageţi în oameni, ăştia au omorât civili la Timişoara!!!” Era nasoală situaţia! Ieşisem noaptea din postul de la mitralieră din SW (sud-vestul) unităţii. Chelu, (Florin Chelu) îngropase mine anti-tanc în jurul unităţii toată ziua. Pe la amiază ne-au aşezat pe băncuţe să vedem discursul lui Ceauşescu – spunea despre salarii, huligani şi nu mai ştiu despre ce. Eram zăpăciţi de somn. Deodată s-a auzit un zgomot surd, ca un viuiet, Ceaușescu s-a blocat, a venit ăla cu pălărie şi a zis: “In sediu”, apoi transmisia s-a întrerupt. Şeful şi cu Miki au ţâşnit la telefon, Lt. maj. Blanariu, nu ştiu pe unde era. La Luna, era o ceaţă subţire în dimineaţa lui 22. Pe la 10 ne-au trimis în „Dallas” (teren de instrucție din spatele unității) să săpăm locaşuri individuale. Eram cu afetul în spate şi cu două lăzi de muniţie, care-mi rupeau mâinile. Zuza tropăia cu MTR-ul (mitraliera de companie) lângă mine şi mi-a luat una din lăzi. Cică era posibil ca muncitorii din combinat să vină să ne ia armele – ce tâmpenie. Cu o seara înainte, secretarul de partid al unităţii a trecut prin fiecare companie şi ne-a întrebat dacă suntem gata să ne jertfim pentru patrie, partid şi Comandantul Suprem – eram cu toţii gata să murim pentru patrie, dar pentru ceilalţi, nu!

Rep.: Când ați aflat că Ceaușescu fugise?

 Anca Horațiu: A venit un curier care ne-a chemat înapoi la unitate – cică G-ralul Milea s-a sinucis, trădător fiind, Ceaușescu fugise cu un elicopter Dauphin de pe acoperişul Comitetului Central, Doamne, era harababură. Nu ne venea să credem – și totuși era adevărat. Tractoriștii care erau la arat dansau pe tractoare, când am intrat în unitate zornăind din tot echipamentul. Uriașul Chirilă de la cercetare, ieșise pe un geam al clubului și arunca de la etajul întâi tabloul lui Ceașcă. Era adevărat, ne imbrățișam cu toții. Faţa șefului radia de veselie şi căldură sufletească. Era doar începutul a ceea ce avea să urmeze…. Spre seară am ajuns la televizor, în București începuseră să tragă cu gloanțe trasoare. Am văzut parașutiști la televiziune,  ne vedeam și noi acolo, speram.. .Am auzit că e posibil să fim atacați și din aer. O grupă de la cercetare a plecat în trap pe dealul Viișorii – se vedeau luminiţe în amurgul cețos, au crezut că sunt TAB-uri de cercetare…erau doar niște doamne cu felinare. Seara s-a lăsat o ceață groasă. Ne-am îmbarcat în camioane și am plecat înspre pistă. S-a anunțat că suntem atacați de blindate dinspre Alba Iulia. Am ajuns…aveam doar armament ușor, nici măcar o lovitură de AG. Se auzea un huruit scurt, care se întrerupea, apoi pornea din nou. Sg.maj. Simion a încasat o palmă cînd a spus, astea sunt tancuri…Ne-am adăpostit după rambleul căii ferate înspre Bogata. Am pus mitraliera în poziție…câțiva ofițeri s-au ascuns după stâlpii de electricitate de lângă șine. Apoi le-am vazut. Cocoșate, urâte cu farurile aprinse. Opreau ca să se orienteze pe ceața groasă. Unul era la 50 m de noi. Erau de-ale noastre. Un ofițer a ieșit de după stâlp și l-a strigat pe comandantul tancului oprit. Era sa o încaseze… până la urmă s-au dovedit a fi tanchiștii de la Turda, care avea ca obiectiv apărarea pistei de la Luna… Ce brambureală… Doamne, de era război ce făceam?!

Am ajuns noaptea în cazarmă, înghețați și uzi la picioare. Nicu Fetiță îmi spune că i-au adus pe milițienii de la Câmpia Turzii și că i-au cazat în dormitorul plutonului 1 Cp 1 Parașutiști.

Mi-am adus aminte de milițianul care m-a fugărit prin oraș pentru că l-am dus pe unul pe portbagajul bicicletei, am intrat la ei fără să bat la ușă, cu echipamentul pe mine – erau toți acolo, Gaja, Feneșan, tablagii, dar “amicul meu” era în concediu.

Dimineața lui 23 decembrie nu era cu nimic deosebită față de celelalte zile, ceață ușoară și umezeală. S-au auzit elicoptere și ne-am adăpostit sub streșinile sălii de mese. Mitraliera românească 4 nu vedea mai nimic, vizibilitate cam 300 metri. Peste noapte la ieșirea din post, ne uitam ce e în București. Mureau oameni.

Rep.: Știu că în București, în timpul revoluției au fost foarte multe trupe de parașutiști, din Câmpia Turzii au fost?

Anca Horațiu: Da, au fost, s-au selectat câțiva militari de ciclul doi pentru o misiune. Am fost chemaţi din ciclul întâi doar servanții de la mitraliera de companie. Într-un final s-a lămurit totul, urma să plecăm la București. Nu am avut nici o emoție – am împachetat câteva schimburi, parcă ne-au dat ceva rații de mâncare, muniție pentru pușca mitralieră și pentru pistolul Carpați. Cheia valizei i-am dat-o lui Buțzu, spunându-i că-i las lui tot ce e acolo dacă nu mă voi întoarce. Am coborât pe platou. Era dezolant, hârtii de ambalaj, cutii goale…Doctorii unității și doi militari cu termen redus care terminaseră medicina, au venit și mi-au umplut sacul de merinde cu feșe sterile, pansament, leucoplast, iod – făcusem un curs de sanitari în liceu și câteva săptamâni în infirmeria unității, până când pilele au acționat și am fost trimis în companie. Pe la ora 12 au venit două avioane AN 26. Ne-au urcat în autobuze. Camioanele cu materiale plecaseră deja înspre pistă. Fără vreun semnal ne-am trezit cu toții strigând de trei ori: Victorie!!! Coco ( col Sterian ) era în stradă. Cu capul gol, și-a ridicat mâinile în aer făcând semnul clasic al Victoriei. Am încărcat în avioane lăzi cu grenade, lovituri de AG, muniții pentru armamentul de infanterie. Țin minte că am întors avioanele cu fața în vânt, împingându-le cu mâinile. Am intrat ultimul prin trapa generoasă a avionului. Era un maistru militar, mecanic care mi-a zis ce leviere trebuie să apăs ca să închid trapa, nu putea să se deplaseze prin avion din cauza materialelor aflate pe podea.

Decolăm. În urcare, prin ceața uşoară, îmi zăresc casa. Mă gândesc la toți ai mei. Nu mai vorbisem din 16 decembrie, când am fost acasă în învoire… În avion atmosfera era nasoală. Ofițerii își scoteau cucii de la căciuli. Într-un fel îi înțelegeam, aveau copii…

Am fost rugați toți cei care aveam pistoale Carpați, să dăm muniție aviatorilor. Li s-au dat pistoale, însă fără muniție…O caschetă de aviație a circulat prin avion și s-a umplut cu cartușe de 7.65 mm. Zborul a fost scurt. Cred că am venit dinspre valea Prahovei. Am aterizat pe Băneasa pe la două fără ceva. Aveam ținutele albastre, cu scurte de parașutist și din fericire cu o pereche de iufturi cam stâlciți pe care i-am făcut rost contra unui litru de țuică. Cei de la compania Stat Major aveau mantale lungi. Îl țin minte pe Geru, de la transmisiuni tăindu-și poalele mantalei – spunea că poate fugi mai repede. Avea mare dreptate. Am încărcat materialele în camioane. Cercetașii aveau completul de luptă antitero și pușca cu semilunetă, dar nu mi-aș fi dat mitraliera pentru nimic în lume.

Rep.: Ați ajuns la București, ce s-a întâmplat acolo?

 Anca Horațiu: Când am iesit de pe poarta aeroportului, am văzut o rabă care ducea în spate vreo douăzeci de revoluționari cu steaguri fără stemă – deci era adevărat! Am ajuns unde trebuie.

La ieșirea din Băneasa, erau câțiva parașutiști cu bandaje pline de sânge, care se urcau în camioane. Ne-am speriat puțin și am aflat ca erau caracaleții care s-au răsturnat cu camionul la Timișoara, în drum spre aeroport – erau acolo ca să-i apere pe cei din Consiliul Județean al Partidului Comunist Român, Timiș. Cu caracaleții ne-am reîntâlnit în martie la Ministerul de Externe. I-am înlocuit după ce au furat-o din nou de la manifestanți. Am ajuns spre ora 17 la Comanadamentul Apărari Teritoriale. Am descărcat și am ajuns într-un club al unității, unde am rupt un drapel în fâșii și ne-am făcut brasarde tricolore, așa purtau toți care erau de partea revoluţiei. Acea brasardă o vedeți în fotografia mea de cover – am păstrat-o 29 de ani alături de celelalte însemne.

Era harababură mare acolo. L-am întâlnit pe Şoarecu care era cu picioarele rupte, a sărit pe geam de la etajul unu în 22 decembrie, când au fost atacați. Era cam zdruncinat….Șeful a plecat cu Zuza și cu alți câtiva din compania noastră la Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Și-a schimbat încărcătorul normal cu unul de puşcă mitralieră. Parcă și Bujor a făcut la fel. Mi-au dat două grenade – o ofensivă și o defensivă și am fost trimis la centrala telefonică. Era deja noapte. Pe la ora 21 au început să tragă. Se auzeau clar armele lor – sunau grav și înfundat – nu semănau deloc cu zgomotele armamentului nostru clasic de infanterie. Trăgeau câteva focuri înspre noi și câteva înspre unitatea de securitate din vecinătate, apoi începeau nebunii din ambele unități să tragă. M-am adăpostit lângă gard cu selectorul puștii mitraliere pe automat. Mă ridicam pe lângă bradul de lânga mine și vedeam pentru fracțiuni de secundă siluete traversând în fugă șoseaua. Erau departe. Nu am tras nici un foc, nu avea rost.

Într-un târziu s-au domolit. Îmi era rece de la cască, îmi curgea nasul și îmi era foame. Am intrat în centrala telefonică să cer niște apă. Acolo era generalul Rus, comandantul Aviației Militare. Mi-a văzut nasul roșu și m-a întrebat dacă nu am vreo caciulă să o port pe sub cască?! Am înlemnit. La noi, când eram bibani, salutam în pas de defilare fiecare sergent major, iar acum îmi vorbea un general. Mi-a zis să aștept puțin și a revenit cu o caciulă tricotată cu cănac!

Am fost schimbat pe la unu noaptea. Știu că am ajutat niște „bunici” de acolo să împerecheze o mitralieră – vai de capul ei armată la comandament….apoi am ajuns la culcare. Unul din „bunici” a venit și mi-a propus un târg. Câteva gloanțe de mitralieră contra unei baionete noi cu piele galbena. Cred că am adormit între timp ce vorbeam cu el…

Oare ce-am făcut în 24 decembrie? Îmi era teribil de somn. L-am schimbat pe unul Victor de la cercetare care stătea lângă o dubă cu vreo 8 persoane încătușate. Erau cică securişti. Unul a încasat un pat de armă, chiar înainte de a prelua eu schimbul – era foarte agitat. Era o persoană cu părul grizonat care repeta că ei au fost din altă structură a securității, nu au băgat pumnul în gură la oameni. Le-am spus să stea liniștiți și mi-am armat pușca mitralieră.

Pe la ora 11 i-au luat de acolo și au adus o furgonetă cu arabi, aveau aparatură serioasă de emisie recepție înăuntru, fixată pe niște rafturi. Și ăștia au dispărut…

Chelu apare către după amiază, cu gura până la urechi, i-au invitat la masă niște oameni din blocurile din apropiere, dacă îmi aduc bine aminte. După amiază am fost trimiși la serele Comitetului Central, unde într-o clădire am găsit muniții, mulți și-au luat suvenir-uri cartușe având vârful jumătate din plumb. Spre seară a fost o chestie care nu o să o uit toată viaţa. Coboram din camioane, când au ajuns câțiva militari escortând doi oameni în ţinute sportive. I-au prins cu arme cu lunetă undeva în pădurea de lângă noi. Erau ruși. S-a format un cordon pe două rânduri, de la poartă și până la intrarea în comandament. Soldații au început să-i bată pe rând. Când au ajuns la Comandament erau plini de sânge. Nu se mai puteau ține pe picioare… Au ajuns și cei de la Hotel Bucureşti. Au verificat bagajele jurnaliștilor străini din Piața Palatului. Mă apucasem de fumat, în acea zi am fumat Marlboro roşu lung, de la nişte japonezi. Până prin 28 decembrie `89, am tot umblat încolo și încoace cu două autoturisme ARO, să găsim teroriști. Au împușcat un civil pe lânga IPRS și speram să găsim măcar ceva urme.

Rep.: Era adevărat că la revoluție s-au mai împușcat și dintr-o eroare ordinelor date?

Anca Horațiu: Eu pot să îți spun că era să ne și împușcăm între noi, cu o grupă de câțiva militari am ajuns la o moară. Era totul închis, Lt. maj. Blanariu ne-a ordonat mie și lui Frt.Ciocmărean să urcăm pe acoperiș și să forțăm ferestrele de la etaj. Am intrat fără prea mult zgomot și ne-am trezit între patru rânduri de stupi, aliniați perfect. Eram cu cartuș pe țeava și am început să înaintăm puțin câte puțin, pe extremitățile culoarelor. Câteva pisici care dormeau la capătul culoarului din mijloc au fugit, moment în care era să ne împușcăm unul pe celălalt. Nu am găsit nimic în afară de o cameră cu un pat și ceva lucrușoare, plus o oală de ciorbă încă caldă. Am fost și la USLA (Unitățile Speciale de Luptă Anti-Tero) pe strada Toamnei, ninsese cu fulgi mari și încărcați de zăpadă. În Piață Romană, era scris pe marginea rondoului „De Crăciun, ne-am luat rația de libertate”. Ne-am distrat când la procesul lui Dincă și Postelnicu de la Academia Militară, așa-zisul public era constituit din ofițeri parașutiști îmbrăcați în civil. În schimb nu a fost deloc amuzant după ce peste o sută de presupuși teroriști au fost transferați de la arestul poliţiei capitalei la o unitate din periferia capitalei și au fost făcuți scăpați, nu erm noi în măsură să aflăm detalii. Voi mai scrie câte ceva despre Anul Nou din 1990 și despre primele zile de la MApN, apoi, dacă vom fi sănătoși poate voi aduna toate aceste amintiri într-o cărțulie.

Sărbatori fericite!