Pomenirea mitropolitului Visarion Puiu, acum în luna februarie, când se împlinesc 144 de ani de la nașterea sa, nu este doar un act de recunoștință a posterității, ci și un act de cultivare a demnității noastre de fii și slujitori ai Bisericii pe care el a slujit-o într-o perioadă tulbure și tristă din istoria națională. Simpozionul international consacrat vieții și operei sale, ajuns la cea de-a XXVII-a ediție consecutivă, este un prilej de cinstire a memoriei sale, un eveniment de anvergură, ce marchează această zi a recunoștinței noastre pentru toate neodihnele sale.
Așa cum aprecia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Mitropolitul Visarion Puiu a fost „admirat și controversat, prețuit și prigonit, autoexilat în 1944 și condamnat la moarte, în contumacie, în 1946, el a fost totuși prea mare ca să poată fi trecut cu vederea sau dat uitării. Personalitatea sa dinamică și complexă trebuie înțeleasă în contextul timpului și spațiului în care a trăit și activat, dar dragostea sa pentru Biserică trebuie prețuită în orice timp și spațiu ne-am afla”.
Tatăl său, Ioan Puiu – conductor de tren, era fiul preotului Ioan Puiu de la Girov-Neamț, iar mama sa Elena, fiica unor negustori din Roman, Neculai și Ecaterina Mironescu, de profesie învățătoare, au influiențat disciplina și drumul său, pentru a urma căi drepte și de a nu pierde trenurile vieții, adică acele momente care au ridicat demnitatea Bisericii și a neamului său.
Visarion Puiu iubea direcțiile clare și nu abaterile de la drumul principal; experiența copilăriei având o mare influiență asupra lui, aceea de a rămâne statornic în drumul său.
Mitropolitul Visarion Puiu a avut o formație teologică solidă, căpătată nu numai în școală, ci și în viață. A călătorit mult (spre exemplu în Europa, doar două țări nu le-a vizitat: Albania și Norvegia). A avut conștiința misionară asemeni Sf. Apostol Pavel, fiind călăuzit de gândul că timpul vieții noastre pământești trebuie înveșnicit, de aceea el trebuie irosit cu folos, aducând roade la vreme.
Zelul său misionar se vede în fiecare inițiativă a sa, în fiecare pagină scrisă din cele aproximativ 40 de lucrări ale sale păstrate în Biblioteca Academiei Române, grăitoare fiind lucrarea sa excepțională, pe care am reeditat-o recent „Glas în pustie„, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamt, 2019.
Toate preocupările vieții bisericii se regăsesc constant în lucrările sale, care sunt pătrunse de sentimente patriotice; dragostea de neam și de credința străbună , de limbajul faptelor, având conștiința că Biserica trebuie să fie lucrătoare, misionară și salvatoare pentru popor.
Grija sa trece dincolo de granițele țării, în Basarabia și Bucovina, mai apoi în cei douăzeci de ani de exil (1944-1964), în lumea occidentală secularizată, unde a înființat prima Eparhie a românilor din afara granițelor.
A promovat învățământul și cultura clerului, în acest sens ajutând mai multe școli. Patriarhul Teoctist și-a amintit cândva de anii petrecuți în Seminarul Nifon din capitală, cum mitropolitul Visarion a ajutat școala cu lemne și bani, cu burse pentru tinerii studioși, în acele vremuri grele. La fel a procedat și cu seminarul Veniamin Costachi din Iași, pe care el însuși îl absolvise la finele secolului al XIX-lea.
A fost un luptător pentru drepturile românilor, ale creștinilor dar și a celor de alte confesiuni. Activitățile și atitudinea sa erau însă incomode noului regim instaurat la București. Mitropolitul Visarion a înțeles că nu poți fi doar slujitor al altarului, ci și al poporului din care îți tragi seva, în mijlocul căruia slujești și că Liturghia trebuie să se prelungească în viața cotidiană a societății.
Visarion Puiu nu a fost doar un slujitor providențial al Bisericii, a fost un vizionar, un OM cu deschidere internațională și vedem asta din lucrarea, Glas în pustie, precum și din corespondența sa cu mari personalități ale timpului.
Atunci când se afla în exil, a trimis mai multe scrisori unor înalte personalități politice și eclesiastice prin care apăra interesele românilor. Ultimii ani din viață i-a trăit în lipsuri și sărăcie, într-un sătuc din nordul Franței, unde s-a stins din viață la vârsta de 85 de ani. A rămas ferm, același luptător pentru demnitatea neamului său până la sfârșit, nu a făcut compromisuri.
Acum când îi facem pomenirea, la 144 de ani de la nașterea sa și 59 de la „nașterea sa în ceruri„, dorința sa de a-și găsi liniștea de veci în umbra Schitului Vovidenia nu s-a împlinit încă, deși am făcut demersurile necesare la Paris, să aducem acasă rămășițele sale pământești.
Așteptăm ca timpul să vindece această rană a istoriei și poate noi vom avea această șansă să împlinim dorința sa testamentară.
După atâția ani de la trecerea sa în veșnicie, chipul său se distinge astăzi ca o adevărată icoană într-o firidă a Bisericii lui Hristos, ca un model de slujire pentru noi, cei care trudim în „Via Domnului”, pentru a înmulți talanții.
Vlădica Visarion, mitropolitul de vrednică amintire, a intrat întru bucuria Domnului Său și a primit asemeni slujitorului credincios din Evanghelie, răsplata pentru osteneala sa.
Astăzi, este de datoria noastră „să cinstim lumina credinței ortodoxe și a faptelor vrednice, pe care a lăsat-o posterității, mai presus de tumultul vremii și de umbra firii umane fragile”, Mitropolitul Visarion Puiu, păstor și luptător, crestin și român autentic,„călugărul ostaș”, cum l-a descris N. Iorga.
Să învățăm de la dânsul un lucru esențial, anume că omul, chiar dacă este efemer, se poate înveșnici prin faptele sale. Veșnică să fie pomenirea lui și amintirea lui din neam în neam!
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
