Spuneam cuiva zilele trecute, cât e de trist faptul că uităm ades istoria, precum și faptele lăudabile ale înaintașilor, pentru ca mai apoi să inventăm o cu totul altă istorie, una convenabilă (profitabilă), adecvată timpurilor prezente. Vremea de tranziție a durat cam mult. Ar fi timpul să ne revizuim părerile (greșite uneori) și să ne reactivăm atât memoria cât și atitudinea, în funcție de ceea ce este cu adevărat important. La doar câteva ore după această discuție am citit un anunț in care se spunea că teatrul turdean împlinește 72 de ani de la înființare, ceea ce, desigur, mi-a activat numaidecât memoria.
Nu știu dacă mai este azi cineva în oraș care să fi fost prezent la prima replică rostită pe scena teatrului înființat la Turda, în 1948. Eu nu aveam decât trei ani, dar țin minte și acum cât de impresionată am fost când s-a deschis cortina (foarte roșie) și s-au aprins cele două reflectoare de pe marginea scenei, luminând doi domni care citeau ziare uriașe așezați la o masă rotundă. După o pauză de liniște, care s-a asternut după primele aplauze, a izbucnit, speriindu-mă, replica: Rușine pentru orașul nostru! Desigur, n-am înțeles și n-am mai reținut nimic din restul piesei, dar mult timp repetam, spre amuzamentul părinților mei, acea replică din piesa O scrisoare pierdută de I.L Caragiale.
Aveam să țin minte, însă, o altă piesă de la începuturile teatrului turdean: Viața începe din nou, pentru că mă fermecaseră de-a dreptul minunații actori de atunci. Puica Sterian, Ena Cenariu, Nela Comloșan, Ion Loenz, Petre Felezeu, Jan Lupu, Hetea și alții.
În 1978 citeam în revista Tribuna un articol semnat de regretatul notru concitadin Valentin Vișinescu, în care amintea că teatrul turdean a fost înființat din inițiativa tataălui meu, Constantin Leoveanu, care a pledat în fața autorităților de atunci și a motivat în articole apărute în ziarul local, Turda Nouă, necesitatea unei instituții culturale în orașul nostru.
Mai târziu, în 2008, aveam să-i iau chiar eu un interviu actorului Petre Felezeu, unul din membrii triumviratului căruia i se datorează de fapt întemeierea teatrului turdean. Citez:
Până la numirea oficială a primului director am constituit – cu Ion Lorenz şi Constantin Leoveanu – un triumvirat care s-a angajat, a luptat şi a realizat înfiinţarea unui teatru într-un oraş muncitoresc. Primul director numit de minister a fost actorul bucureştean Gheorghe Damian, iar primul regizor venit împreună cu acesta a fost Nello Bucewski. Prima piesă în care am jucat la teatrul din Turda a fost „Scrisoarea pierdută” de I.L.Caragiale, dar rolul pe care l-am iubit cel mai mult din cariera mea a fost Tache, în piesa „Tache, Ianke şi Cadâr”, unde am avut un succes de neuitat alături de colegul meu Radu Gheorghe – cel mai subtil interpret al lui Ianke din câţi am văzut vreodată.
Am publicat interviul, tot în revista Tribuna, încercând să repar astfel lipsa de considerație pe care au manifestat-o epigonii fata de acest actor merituos și care, deși mai era în viață, deși locuia în Turda, n-a fost invitat la festivitățile de sărbătorire a teatrului din 2008. Și nu numai el. Mai erau în viață, risipiți prin țară, mari actori ai teatrului românesc în biografiile cărora figurau și zilele de la începutul carierei lor, petrecute pe scena turdeană.
Îmi amintesc ca primele spectacole au avut loc pe scena mică din sala fostului cinematograf. Intararea actorilor se făcea direct din curtea în care se afla și o cameră cu multe oglinzi unde se îmbrăcau și se machiau actorii. Sala era mică, nu erau condițiile de acum. Și, totuși se făcea teatru de calitate. Memoria mea afectivă a păstrat peste ani amitirea unor spectacole de excepție care ar fi meritat nu doar aplauzele publicului turdean, ci chiar un loc onorabil în istoria teatrului românesc.
De la regizorul Vintilă Rădulescu, care a montat spectacole excepționale încă din primii ani ai teatrului, până la genialul Rică Manea, regizorii oficiali ai teatrului, Ion Dan și Constantin Leoveanu, precum și cei invitați, Taub, Dan Alexandrescu, Val Mugur, Vlad Mugur și alții, au onorat teatrul cu prezența lor oferind publicului spectacole excepționale.
Si, se poate spune că teatrul turdean a avut mereu destinul păsării Phoenix. Era mereu gata, gata să sucombeze, amenințat fiind cu desființarea, (pentru că era flancat de două teatre naționale, la Cluj și Târgu Mureș). Dar reușea să renască mereu datorită unor directori inimoși care folosindu-și relațiile, sau priceperea de a atrage actori de seamă, reușeau mereu să prelungească mandatul de funcționare al teatrului și să resuscite interesul spectatorilor turdeni.
Primul astfel de director a fost regizorul Vintilă Rădulescu. A urmat cel mai longiv dintre directori, actorul Avram Besoiu, apoi profesorul Vasile Langa și un șir lung de distinși oameni de teatru, pe care nu-i voi enumera aici din motive de spațiu. Mă voi opri totuși să amintesc spre exemplificare faptul că directorul Viorel Știrbu avusese de gând să aducă la Turda o întreagă clasă de absolvenți excepționali ai IATC-ului, în 1968/69, clasă din care făceau parte foarte cunoscuții actori (azi septuagenari) Tamara Crețulescu, Gelu Colceag, Florin Zamfirescu, Mircea Diaconu etc. Lăudabila intenție de a forma aici un teatru tânăr cu actori și regizori de excepție, după modelul celui din Piatra Neamț, a eșuat din pricina edililor de atunci, care au refuzat să ofere condițiile necesare stabilirii actorilor în oraș. Dar tinerii actori-studenți de atunci au oferit totuși un recital memorabil turdenilor.
Ar fi cam 150 de nume, (directori, regizori, scenografi, secretari literari, contabili, mașiniști, cabinieri etc.) și cam tot atâtea spectacole, (sau întâmplări din teatru) pe care le păstrez cu evlavie în memoria mea afectivă. Dar pentru că azi teatrul poartă numele lui Aureliu Manea, voi mai povesti doar felul în care i-am recunoscut eu genialitatea.
Lucram la Teatrul Dramatic din Brașov, când s-a anunțat turneul Teatrului Național din Cluj cu piesa Jocul dragostei și al întâmplării, de Marivoux. Am intrat în sală după începerea spectacolului, doar ca să-i revăd pe actorii clujeni. Și am prins momentul deznodământului când personajele se deconspiră și își declară iubirea. În mod surprinzător scena s-a petrecut fără textul binecunoscut, doar cu gesturi de pantomimă, explicațiile fiind oricum clare pentru spectatori din derularea evenimentelor din primul act. Actorii transmiteau perfec,t doar prin pantomimă, trăirile lor profunde, în timp ce sala a fost invadată din toate părțile de muzica din Love story (un film impresionant, foarte cunoscut atunci), ceea ce a tensionat momentul în mod exceptional. După un moment de derută lumea a sărit în picioare aplaudând frenetic, cu lacrimi în ochi. Iar eu am alergat afară să văd pe afiș cine este regizorul spectacolului. Aureliu Manea. Și l-am cunoscut mai târziu, când a montat la Turda Domnișoara Iulia, cu o distribuție impresionantă (Marcel Iureș, Liana Ceterchi, și turdeanca Stela Furcovici) într-o o viziune regizorală copleșitoare. Mai apoi m-a legat de el, și de toată familia lui, o prietenie trainică de foarte mulți ani.
Și în prezent, teatrul turdean este condus de un tânăr și foarte talentat actor, Cătălin Grigoraș, care a dovedit și certe calități de manager, pentru că a reușit nu doar să resuscite încă odată teatrul condamnat la pieire, ci să-l și ridice la un nivel valoric respectabil. A reușit să obțină încrederea și participarea edililor la viața teatrului și coagularea unui colectiv de actori tineri și foarte, foarte talentați, care depun zi de zi eforturi lăudabile pentru a menține instituția în activitate, chiar și într-un timp nefast ca cel pe care-l traversăm cu toții datorită restricțiilor impuse de pandemie.
Se cuvine să le fim alături, să-i felicităm și să urăm teatrului din Turda, pentru a 72-a oară: Viață lungă, mulți ani, cu multe, multe realizări și succese!
de Gabriela Leoveanu
Articole similare
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
