„Spectacolul Tutun și praf de pușcă (pentru nervi și oase) se ia la trântă cu una dintre dilemele insurmontabile ale omului: cum rămânem umani în mijlocul celor mai terifiante atrocități colective? Ce se petrece cu individualitatea noastră când tot ce e mai personal în oameni ajunge să fie măturat de mașinării infernale de război?
Asprimea unor subiecte uneori se lasă greu înțeleasă, chiar și printr-o mijlocire artistică. Poate de aici nevoia de a privi către spectacolul Tutun și praf de pușcă prin ochiurile unui gard electric, prin ochiurile unui dispozitiv militar brutal, care separă oamenii, trasează fronturi de luptă și, în unele cazuri, ne ține la distanță de pericol.
Pe cine protejează gardul de sârmă care compune efectiv scenografia acestui spectacol: pe noi, cei din public? Sau pe actori? Cine are o mai mare nevoie de protecție: cel care reprezintă teme aproape imposibil de captat artistic, aducând curajos pe scenă trăiri care l-ar putea doborî? Sau terțul, omul din sală, publicul aproape inocent, care participă la o realitate stilizată, menită să-l transporte până la buza prăpastiei, până la limita indescriptibilă în care vede, din nou, ”secvențe” ale războiului? Un război real, purtat pe piele de semenii noștri la jumătatea secolului trecut.
Dilemele și nuanțele vizitate de spectacolul se ramifică până la cele mai personale experiențe, dar urmărind jocul actoricesc avem prilejul de a sări pragul cerebral al acestor nedumeriri, și de a intui cum s-ar putea simți confruntarea vie, trepidația unei decizii care deosebește viața de moarte. Momentele scenice se îmbină într-un crescendo care pare a deveni tot mai captivant, în vreme ce firul narativ al unei întâmplări extrem de veridice se desfășoară sub ochii noștri. Suntem complici la impasul parcurs de doi oamenii înaintea unei execuții.
Cât de periculos e să vezi un spectacol de teatru? Oare poți să pleci nevătămat de acolo? Oare cum suntem străpunși, ca spectatori, de confruntarea teatrală? Aș răspunde apelând la una dintre replicile personajelor, care a persistat mult timp după vizionarea propriu-zisă: ”pe aici iese glonțul, nu?”- Cătălin Dafmon
Pe această cale, dorim să le transmitem mulțumiri domnului Miron Cosmin și doamnei Raluca Amalia Precup pentru sprijinul acordat în realizarea spectacolului „Tutun și praf de pușcă (pentru nervi și oase)”, regia Filip Odangiu.
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
