În 12 noiembrie 1961, într-o duminică ceţoasă, când Arieşul Turda producea marea surpriză câştigând Cupa României, s-a născut cea care va deveni cea mai mare campioană a tuturor timpurilor, scria binecunoscutul jurnalist sportiv Ioan Chirilă în cartea „Nadia”.
12 noiembrie este ziua în care 11 jucători au arătat, în Capitală, în faţa Rapidului, o echipă de elită a fotbalului românesc, cum se apără culorile unui club.
Arieşul Turda, echipă antrenată pe atunci de Ştefan Wetzer, a ocupat locul şase în seria a treia a Diviziei B, iar până să ajungă în finala Cupei României a trecut pe rând de Corvinul Hunedoara (2-0), Penicilina Iaşi (7-1), Ştiinţa Timişoara (2-1) şi UTA (3-0) în semifinale.
În finala de pe 12 noiembrie 1961, Arieşul a întâlnit Rapid Bucureşti. Turdenii au primit gol în minutul 24, când Suciu a fost învins de Nicolae Georgescu, dar în minutul 51 Gheorghe Băluţiu l-a învins din penalty pe portarul rapidist Gheorghe Dungu. După un minut, acelaşi Băluţiu a marcat al doilea gol al formaţiei din Turda, iar Arieşul a devenit, astfel, a doua echipă din Divizia B (după Metalul Reşiţa în 1954) care a câştigat Cupa României.
Motivaţi de Băluţiu, „băieţi alergăm până murim, dacă e 1-0 alergăm să nu fie 2-0”, şi coordonaţi din teren de căpitanul Dionisie Ursu, jucătorii Arieşului au dat dovadă, în primul rând, de unitate.
„N-aveam nimic de pierdut. A fost o emoţie, să nu luăm goluri multe, nu poţi spune că mergi şi eşti sigur de victorie! Dacă unul dintre colegi greşea, reparai greşeala. Ne-am grupat foarte bine în apărare şi, bineînţeles, pentru Suciu meciul acesta a fost momentul lansării în fotbalul mare. Raportul de cornere a fost 4-2, deci numai 2 cornere au dat la poarta noastră, nu ne-au presat, noi am dominat. Scriau şi în ziarul de luni de Suciu, spuneau că era 2-1 pentru noi şi mingea a ieşit afară iar Suciu a alergat să o aducă”, îşi aminteşte profesorul Ioan Onacă, singurul reprezentant al acelei echipe de vis.
Deşi au plecat la Bucureşti cu trenul şi stăteau prost cu echipamentul sportiv, turdenii au avut voinţă. Voinţa de a învinge! Şi, în plus, i-au avut alături pe suporteri: „au fost minim 2000 de oameni şi cum au intrat pe stadion au început să strige ” Arieşule din B să iei Cupa RPR „. Tot timpul au strigat turdenii noştri”, îşi aminteşte profesorul Ioan Onacă.
La Europa Liberă se comenta atunci în sensul că o echipă de moţi a învins una dintre cele mai populare echipe din elita fotbalului românesc, iar profesorul Ioan Onacă concluzionează: „a fost şi noroc dar dacă ne gândim nu numai la finală ci şi la cum am ajuns acolo pot să afirm că a fost mai mult decât noroc şi am meritat să ajungem acolo”.
A fost noroc, pentru că norocul ţine cu cei puternici, dar a mai fost unitate, determinare, muncă şi talent. În câteva cuvinte: Arieşul Turda! Echipa care a surprins o ţară întreagă, echipa care a arătat că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat se poate! Echipa care ne face mândri şi acum…după 57 de ani!
Mulţumim pentru cea mai mare performanţă a fotbalului turdean: Ioan Onacă, Vasile Suciu, Dionisie Ursu, Eugen Pantea, Ioachim Zăhan, Alexandru Vădan, Eugen Luparu, Vasile Mărgineanu, Vasile Pârvu, Gheorghe Băluţiu şi Liviu Husar.
Articole similare
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
