Veteranii parașutiști, omagiați la Turda

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comentarii

Filatelistul turdean Petru Suciu a tipărit 13 cărți poștale, pentru a omagia astfel împlinirea, la 31 martie, a 75 de ani de la înființarea Batalionului 2 Parașutiști București. Cele 13 cărți poștale, tipărite ca urmare a inițaitivei personale a lui Petru Suciu, președinte al Cercului filatelic din Turda, îl înfățișează pe tatăl acestuia, sergentul Petru Suciu, instructor parașutist, până în 20 februarie 1945, în Batalionul 2 Parașutiști.

Cu un an în urmă, printr-o altă emisiune, de șase cărți poștale, filatelistul Petru Suciu marca împlinirea a 75 de ani de la înființarea Școlii de parașutiști militari, ce a funcționat în timpul celui de-al doilea război mondial pe lângă Flotila 1 Aerostație Pantelimon. Cele șase cărți poștale pe care filatelistul Petru Suciu le-a editat în iunie 2016 îi înfățișează pe generalul parașutist Grigore Baștan, pe  comandantul școlii, căpitan Ștefan Soverth, pe comandantul Batalionului 2 Parașutiști, maior Teodor Dobre, respectiv pe căpitanul Mihai Tanțu, fondatorul trupelor de comando din Armata Română, precum și pe instructorii parașutiști Smaranda Brăescu și Nicolae Pangică.

Povești de viață: Petru Suciu – sergent instructor parașutist

Născut în satul Grindeni, din, pe atunci județul Turda – Arieș (azi în județul Mureș), Petru Suciu a plecat ”la oaste” în 20 februarie 1942. Încorporat la Regimentul 6 Pionieri din Alba Iulia, turdeanul Petru Suciu, tatăl președintelui Cercului filateliștilor din Turda, ce poartă același prenume, a avut parte, în armată, de o viață lipsită de plictiseală. Militarii basarabeni din teritoriile ocupate de URSS, aduși în toamna anului 1942 la Regimentul 6 Pionieri din Alba Iulia și un sublocotenent care nu-i suferea pe ”intruși” i-au schimbat viața ostașului Petru Suciu.

Din ”lapte și miere” în ”oțet și fiere”

Ca și comandant de pluton, funcție pe care o deținuse înainte de sosirea în unitate a ostașilor basarabeni, sublocotenentul Cojocaru era ”pâinea lui Dumnezeu” pentru subordonați, după cum povestește fiul lui Petru Suciu, președintele Cercului filatelic din Turda, Petru Suciu. Dar, din ”blând și înțelegător” sublocotenentul Cojocaru a devenit zbir, odată cu avansarea sa în funcția de comandant de companie. Deși, datorită basarabenilor, efectivele comandate de către Cojocaru s-au mărit și plutonul s-a transformat în companie, sublocotenentul nu-i suferea pe ostașii veniți din teritoriile ocupate de ruși și făcea șicane întregii companii, de câte ori avea prilejul. Și, cei care au făcut stagiul militar știu că un comandant, indiferent pe ce treaptă ierarhică militară se află, are prilejul de a șicana ori de câte ori îl caută.

Carcera a făcut parașutiști din pionieri  

Odată, sublocotenentului Cojocaru nu i-a convenit cum s-a derulat programul de seară și a ordonat ca toți gradații, printre care se afla și Petru Suciu, să intre la carceră. După câteva zile s-a anunțat, printr-un ordin pe regiment, că se fac înscrieri la Școala de Parașutism ce funcționa pe lângă Flotila 1 Aerostație Pantelimon. În semn de protest față de comportamentul sublocotenentului Cojocaru, toți gradații din compania comandată de acesta s-au înscris la Școala de Parașutism. În 11 decembrie 1942, însoțiți de un delegat al Batalionului 2 Parașutiști, ostașii de la Regimentul 6 Pionieri din Alba Iulia soseau în gara Băneasa, de unde s-au îndreptat apoi spre Flotila 1 Aerostație, unde își avea sediul și Batalionul 2 Parașutiști.

Școala și Batalionul 2 Parașutiști – istoric

La 10 iunie 1941, pe lângă  centrul de instrucție al aeronauticii (dislocat la aerodromul Popești-Leordeni, pe șoseaua spre Oltenița, lângă București ) s-a înființat școala de parașutiști constituită în companie, cu un efectiv de 130 de elevi (16 ofițeri, 14 subofițeri , 100 de gradați și soldați) comandată, inițial, de către locotenentul mecanic de aviație Ștefan Soverth. Brevetarea ca și parașutist impunea executarea a trei salturi, dar se încheia dupa ce parcurgea întreaga perioadă de pregătire specifică.

La 20 octombrie 1941 Statul Major al Aerului a ordonat transferul companiei de parașutiști, de la centrul de instrucție al aeronauticii, la Flotila 1 Aerostație de la Pantelimon. Locotenentul Gheorghe Iordăchescu a fost numit comandantul companiei. La inceputul anului 1942, conform ordinului Mareșalului Antonescu, dat Statului Major al Aerului, s-a constituit batalionul de parașutiști, format din companiile 8 si 9 parașutiști. Căpitanul Enea Bordan a fost numit comandatul batalionului. La 30 iulie 1942 maiorul Ion Ghiță a preluat comanda batalionului.  Din octombrie 1943 și până la desființarea sa, în 20 februarie 1945, Batalionul 2 Parașutiști a fost comandat de către maiorul Teodor Dobre. (Istoria parașutismului în România – http://www.rumaniamilitary.ro).

 

 

 

 

Parașutiști trecuți prin ”ciur”

Candidații la specializarea ca și parașutiști militari nu se puteau considera încă elevi ai Școlii de Parașutiști. Dar Petru  Suciu a trecut de trierea medicală, unde trei camarazi de-ai săi au fost respinși, iar apoi și prin ciurul selecției celor care cunoșteau o limbă străină, deoarece ostașul din Grindeni, județul Turda – Arieș vorbea limba maghiară.

După o nouă perioadă de instrucție, elevii-parașutiști au urmat cursuri de pregătire teoretică și de instrucție, specifice condițiilor extreme din spatele frontului, unde urmau să execute misiuni după ce deveneau parașutiști militari.

Trânta țărănescă și jiu-jitsu, armele sabotorilor, spionilor și teroriștilor ”cu școală” 

Antrenamentele pentru însușirea tehnicilor de autoapărare, de la autohtona trântă țărănească până la artele marțiale, asigurau parașutiștilor șanse maxime de supraviețuire în teritoriul ocupat de inamic, unde aveau de executat misiuni specifice trupelor de comando.

Asta se întâmpla deoarece militarii care dovedeau cele mai bune aptitudini în însușirea acestor tehnici aveau șansa de a intra într-o trupă de comando, comandată de către căpitanul Mihai Tanțu. Acesta își instruia subordonații pentru executarea unor misiuni în spatele frontului, precum sabotajul, spionajul și terorismul. Căpitanul paraşutist Mihai Ţanţu, de origine basarabean, a inițiat acțiunile de comando din anul 1943. Într-o astfel de acţiune, după ce au distrus un pod şi un depozit de muniţii in Uniunea Sovietică, paraşutiştii au trecut printre linii şi s-au intors in ţară. (www.ziaristionline.ro)

 

Regina Aerului, înger păzitor pentru parașutiști

 

Dar, înainte de a învăța să trăiască în spatele liniilor inamice, parașutiștii aveau de deprins taina supraviețuirii după ieșirea din avion. Pe atunci, militarii care făceau salturi dispuneau de o singură parașută. Dacă aceasta nu era bine pliată, exista riscul ca parașuta să nu se deschidă, din cauza fenomenului de ”fuior” și atunci parașutistul cădea din cer și se zdrobea de pământ. De aceea, după principiul ”ce-și face omul cu mâna lui” fiecare militar își împacheta parașuta, înaintea plecării în misiune. Operațiunea, executată corect, asigura rămânerea parașutistului în viață după aterizare. În caz contrar…

Petru Suciu, ca și ceilalți colegi ai săi, au învățat să își împacheteze parașutele de la Smaranda Brăescu (născută în 21 mai 1897, în satul Hănţeşti, comuna Buciumeni și decedată în 2 februarie 1948, Cluj). Supranumită ”Regina Aerului” Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist din România, a doborât, în anuol 1931, recordul mondial feminin, cu un salt de la 6 mii de metri. Un an mai târziu, Smaranda Brăescu, alintată de rude și prieteni cu apelativul ”Măndița” a bătut și recordul mondial la bărbați, cu un salt de la 7.233 m, peste altitudinea maximă de la care sărise un american, precedentul deținător al recordului mondial. Înmormântată în Cimitirul Central din Cluj, unde a murit de cancer, Smaranda Brăescu nu avea, nici în 2016, un monument pe care performanțele și faptele sale de arme îl îndreptățeau. Prigonită de comuniști și uitată de democrați, poate că Smaranda Brăescu îi învață pe îngeri, în ceruri, cum să își deschidă aripile pentru zbor.

 

Înaintea concediului, cu nemții, după, cu rușii

 

După un an de pregătire, la 1 septembrie 1943, ziua în care se împlineau patru ani de la declanșarea celui de-al doilea război mondial, Petru Suciu făcea primul salt cu parașuta, dintr-un avion Junkers-52. Teamă, impresia de zbor, ușurare dar și sentimentul victoriei, aceste senzații l-au încercat pe Petru Suciu la primul salt cu parașuta, după cum își amintește fiul său, crâmpeie din amintirile tatălui său despre perioada celor trei ani petrecuți sub arme.

 

În 20 august 1944 sergentul parașutist Petru Suciu pleca în concediu. A ajuns acasă după două zile de mers cu trenul, în ajunul Insurecției armate din 23 august, când Armata română întorcea armele și ataca, la București, trupele germane, comandate de către generalul Mackensen. În luptele pentru apărarea Capitalei, 17 militari dintre colegii sergentului Petre Suciu, din Batalionul 2 Parașutiști, au căzut la datorie. ”Dacă participam la acea luptă, poate eram cea de-a 18-a victimă?” nu a încetat să se întrebe sergentul Petru Suciu, dar răspunsul la această întrebare, ce l-a frământat după ”lăsarea la vatră” nu avea cum să îl afle vreodată.

 

Ura care a salvat vieți

 

Petre Suciu, măcinat și de un sentiment de neîmplinire, deoarece nu a participat, alături de camarazii săi, în luptele de la București, a luat parte la alte acțiuni, desfășurate în toamna anului 1944, la Curtea de Argeș și la Pitești. Dar ura rușilor față de parașutiști, ca și față de vânătorii de munte, din cauza zilelor fripte făcute Armatei Roșii de militarii români din aceste arme, a fost cauza desființării Batalionului 2 Parașutiști, în 20 februarie 1945. Astfel, exact în ziua în care se împlineau trei ani de la încorporarea sa, sergentul Petru Suciu era lăsat la ”vatră” și astfel încheia în viață odiseea petrecută pe cerul sfâșiat de război al României.