Un interviu realizat de Lăcătuș Nicușor
Topul instituților în care românii au cea mai mare încredere este, armata și biserica, două instituții fundamentale pe care se sprijină orice națiune. Armata, pe parcursul existenței sale a asigurat securitatea și independeța statului român. Numeroasele misiuni ale militarilor români în teatrele de operații din Afganistan, Iraq, Lituania, Mali sau în alte locuri de pe glob, au arătat partenerilor NATO că armata română este un partener credibil şi de nădejde, pe care se poate conta oricând. Un rol important în reușita acestor misiuni îl are fiecare militar, fie că e soldat, subofițer, maistru sau ofițer. În acest număr al săptămânalului Ziarul 21 îl avem ca intervievat pe maistrul militar, Huiber Alexandru, un militar cu ștate vechi, un militar de carieră în aviația militară. Maiștri militari din aviație și nu numai sunt, oamenii din spatele întregului angrenaj de zbor, fără de care aviația nu ar putea funcționa.
Rep.: Să trăiți dle maistru militar, vă mulțumesc pentru că ați răspuns invitației noastre de a ne acorda un interviu ziarului nostru. Pentru cititorii noștri ne spuneți câteva date biografice?
Huiber Alexandru, maistru militar de aviație, (actualmente pensionar):
Mă numesc Huiber Alexandru, m-am născut în Cehu Silvaniei, jud. Sălaj … prin 1965. Sunt căsătorit și am două fiice, de 25 respectiv 27 de ani.
Rep.: Unde ați făcut școala primară și gimnazială?
Huiber Alexandru:
Școala generală și liceul le-am terminat în orașul natal, apoi școala militară la Mediaș, iar mai târziu studii de licență și postuniversitare, la Cluj.
Rep.: Ce v-a atras spre școala militară?
Huiber Alexandru:
Faptul că m-am hotărât să candidez la o școală militară s-a datorat în principal faptului că aveam un respect deosebit pentru instituția militară dar și în oarecare măsură, unui prieten din liceu, care m-a convins să dau examen acolo. Deși inițial nu eram hotărât să urmez cariera militară, am acceptat propunerea. Spre norocul meu, am prins drag de meserie și 33 de ani i-am dedicat aviației militare. În 1983, la inițiativa unui prieten, m-am prezentat la concursul de admitere, fiind admis (spre norocul meu) al doisprezecelea din 860 de candidați. Mă consider norocos pentru că, deși nu știam mai nimic despre aviație, materiile studiate în școală m-au atras și am prins drag de meserie mulțumită lectorilor și bazei materiale a școlii. Lectorii au știut să ne atragă spre tainele tehnicii de aviație iar baza materială a fost cea care ne-a dezvăluit acele taine.
Rep.: După absolvire, unde ați fost repartizat?
Huiber Alexandru:
Am absolvit Școala Militară de Maiștri de Aviație ”Traian Vuia” din Mediaș, promoția 1986, specialitatea Armament de bord și am fost repartizat la Ianca, ajutor al șefului grupei armament la Esc. III-a unde, timp de trei ani lungi, am exploatat bătrânul MiG-15. În august 1989 m-am mutat la Regimentul 71 Câmpia Turzii, unde mi-am și încheiat cariera.
Rep.: Vă rog să îmi spuneți cum era unitatea militară de aviație de la Câmpia Turzii, având în vedere că abia se înființase?
Huiber Alexandru:
La Câmpia Turzii am început cu … începutul. Pe atunci era doar o pistă și un mare șantier. Nici cale de rulaj, nici bretele, nici hangare, nici clădirea escadrilei. Doar câmp și bălării cât un stat de om. Activitatea de zbor se desfășura pe aeroportul din Târgu Mureș, la 65 km de casă. Zilnic făceam naveta până la Târgu Mureș unde, împreună cu o mână de oameni a căror medie de vârstă era sub 25 de ani, dădeam la zbor MiG-ul 21. În octombrie 1990 am revenit pe Câmpia Turzii și încercam, în sfârșit, să ne simțim acasă. Vremurile erau … romantice. Se terminase de turnat calea de rulaj așa că activitatea de zbor era fluentă. În rest, tot nimic altceva nu era. Norocul nostru era autobuzul care ne aducea la muncă. În el ne adăposteam de ploaie și tot el ne era paravan când luam masa. Masa, (gustarea) de la ora 11 era adusă la pistă cu același autobuz, împreună cu mesele și scaunele. Le descărcam și după cum vă spuneam, autobuzul îl puneam paravan, să nu ne sufle vântul în farfurii. Asta era ”la linie”. Hangarul (un termen cam pretențios), era o simplă baracă acoperită cu tablă și pereți din placaj, în care cu greu puteai băga un avion, îl alintam ”covăcie” (potcovărie). Acolo, celor câțiva maiștri le înghețau mâinile pe scule, pentru că nu erau uși iar vântul intra prin toate încheieturile. Așa au fost vremurile de început. Încet, încet însă lucrurile s-au schimbat. Au apărut primele barăci pentru personal și apoi o construcție care putea fi numită hangar iar condițiile de muncă au început să se îmbunătățească, deși erau tot ”spartane”. În tot acest timp, activitatea de zbor continua în ritm susținut.
Rep.: Ce funcție ați îndeplinit?
Huiber Alexandru:
La puțin timp după sosirea mea la Câmpia Turzii, am fost onorat să fiu desemnat șef al grupei exploatare armament, din cauza lipsei unui inginer de specialitate. De altfel, pe lângă greutățile de început, principala problemă, care după 30 de ani încă persistă, este lipsa de personal. Funcția nu era plătită, pentru că era de inginer, în schimb responsabilitatea era aceeași. Acest lucru m-a ambiționat și m-am străduit să încheg un grup de specialiști bine pregătiți în cadrul unui colectiv deosebit.
Rep.: Ce tipuri de aeronave ați exploatat?
Huiber Alexandru:
Am exploatat MiG-21M (clasic), apoi MiG-21 Lancer (toate cele trei variante), apoi în paralel IAR 330 SOCAT.
Rep.: Care e rolul maistrului militar și care este importanța acestuia?
Huiber Alexandru:
Maistrul militar de aviație este tehnicianul care asigură buna funcționare a aeronavei și asigură pilotului condițiile optime pentru îndeplinirea misiunii. Este omul din umbră, specialistul fără de care avionul sau elicopterul nu poate zbura.
Rep.: Ați petrecut foarte mulți ani în această bază aeriană, chiar încă de la începuturi, cum e acum după atâția ani?
Huiber Alexandru:
În cei aproape 30 de ani cât am activat la Luna, am văzutschimbări fundamentale. Începând cu simpla pistă de pe care decolau avioanele,continuând cu construcția hangarului, a turnului de comandă și a adăposturilor pentru avioane. Am trecut prin procesul de modernizare a cazărmii, infrastructuriide aerodrom și nu în ultimul rând a tehnicii de aviație prin trecerea de la MiG 21 clasic la MiG 21 Lancer. În același timp
s-a făcut și trecerea organizatorică de la cea specifică pentru Tratatul de la Varșovia, la NATO. Asta a fost cea mai radicală. Am trecut prin ani de teste și evaluări la toate nivelurile, ca săputem fi acceptați ca parteneri NATO. Standardele NATO suntmult superioare celor anterioare. În 2008, după integrarea înNATO am avut prima misiune de importanță majoră – Summitul NATO de la București. Pentru asta am fost dizlocați la baza de la Bobocu, de unde am asigurat acoperirea aeriană a Bucureștiului, pe toată perioada reuniunii. Apoi, an de an, am avut exerciții comune cu partenerii aliați din SUA, Portugalia, Turcia, Ungaria.
Rep.: Cât de importante sunt cursurile și pregătirea profesională?
Huiber Alexandru:
Pe parcursul întregii mele cariere militare, am căutat să nu ratez nicio ocazie de a participa la cursuri. Cursurile de carieră și de specializare, cursul de limbă engleză, cursul de consilier și cel de relații publice mi-au deschis orizonturile dar și oportunitățile. Îndemnul meu costant, către militarii din aria de responsabilitate, a fost acela de a urma cursurile organizate. Pregătirea personală trebuie să fie o prioritate constantă în viața fiecărui militar.
Rep.: În 2004 România a aderat la NATO, ce puteți să ne spuneți despre acest aspect?
Huiber Alexandru:
Aderarea la NATO a fost o perioadă pe care n-o pot uita. Lucrurile s-au schimbat radical, standardele impuse fiind foarte înalte, efortul cerut a fost pe măsură. Tot personalul a fost pus în situația de a ține pasul cu noile vremuri, cine nu reușește – pleacă. E simplu.
Rep.: Care a fost prima misiune după aderarea la NATO?
Huiber Alexandru:
În 2005 am făcut parte din echipa care a participat la NATO ,,Air Meet”, în Norvegia. Timp de trei săptămâni, aeronavele noastre au zburat alături de cele ale altor 13 țări NATO, deasupra Mării Norvegiei, până la Cercul Polar. A fost o experiență deosebită în care am avut ocazia să ne familiarizăm cu forțele aeriene ale celorlalte state, fiecare având ce arăta celorlalți și ce învăța de la ei.
Rep.: Cum a fost prima misiune internațională de Poliție Aeriană?
Huiber Alexandru:
2007 – ,,Baltic Air Policy” a fost corolarul experienței mele ca specialist de armament. Timp de trei luni, Forțele Aeriene Române prin Baza 71 au executat misiunea de poliție aeriană în Țările Baltice. Acolo, împreună cu specialiștii grupei mele am asigurat: pregătirea muniției, controlul și înarmarea avioanelor, verificarea sistemelor de salvare, exploatarea parașutelor de frânare și tractarea aeronavelor. De altfel, fiecare membru al detașamentului avea și sarcini în plus, în afara celei de specialist sau tehnician. Un episod care m-a făcut să mă simt mândru de a fi român, a fost cu ocazia unui dialog scurt cu un lituanian, peste care nu pot să trec fără să-l amintesc. Dialogul a decurs așa:
– Where are you from?
– Romania
– Are you soldiers?
– Yes.
– Thanks for your support!
A fost un moment în care m-am simțit copleșit. Pe chipul acelui om se citea respectul.
Rep.: Ați mai îndeplinit și alte funcții în cadrul unității?
Huiber Alexandru:
O altă etapă importantă a carierei mele a fost în anul 2010, când am fost solicitat să încadrez o funcție de specialist la Compartimentul logistic al bazei. Motivul solicitării a fost experiența acumulată în cei 24 de ani de ani de exploatare a armamentului și munițiilor de bord. Era nevoie de cineva care cunoștea procedurile de lucru cu muniția și armamentul și avea experiența ”din teren”. Am acceptat și m-am străduit, ca de fiecare dată, să-mi fac treaba cu seriozitate.
Rep.: Ați îndeplinit și funcția de Consilier al Comandantului, ce ne puteți spune despre acest aspect?
Huiber Alexandru:
Ultimii cinci ani ai carierei mele au fost cu totul altfel decât primii 25. Mi s-a propus funcția de Consilier al Comandantului, actual Maistru militar/Subofițer de Comandă. Am acceptat-o cu reticențe pentru că aveam ceea ce se cheamă ”frica de necunoscut”, dar am luat-o ca o provocare. ”Tranziția” a durat aproape doi ani. Cam atât mi-a luat până ce m-am dezmeticit și am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fi Subofițer/Maistru militar de Comandă. Ca să-l citez pe Subofițerul de Comandă al Statului Major al Apărării – ”A fi Subofițer de Comandă este un mod de viață”. De mare ajutor mi-au fost omologii mei din bazele Forțelor Aeriene care, având vechime în branșă mai mare decât a mea, am profitat de fiecare ocazie când ne întâlneam, să învăț din experiența lor. Nu mă lungesc la a prezenta atribuțiunile funcției, pentru că sunt scrise în regulament și trebuie cunoscute de către toți militarii indiferent de grad. Totuși trebuie să vă spun ce nu este un Maistru militar de Comandă – el nu este lider de sindicat! Vă spuneam că a durat vreo doi ani până ce am realizat și eu dar și personalul din aria de responsabilitate că Subofițerul/Maistrul militar de Comandă nu este umărul pe care poți plânge și nici persoana care vă poate îndeplini dorințele. Este în schimb omul care impune disciplina, conduita și atitudinea în litera regulamentelor militare. Iar modul în care trebuie să o facă este în primul rând exemplul personal. Au fost cinci ani de experiențe deosebite. Fiind alături de comandant, pe lângă exercitarea atribuțiunilor funcției am putut să mă implic în alte activități, începând cu contactele și colaborarea cu omologii mei din armatele partenere, continuând cu activități de relații publice și amenajarea Sălii de tradiții a unității și nu în ultimul rând efortul pentru promovarea imaginii Bazei 71 Aeriană și aici trebuie să mulțumesc colectivelor redacțiilor Observatorul Militar, Pro Patria și Cer Senin. În același timp, m-am ocupat de fotografii străini care primeau acces în bază. I-am însoțit în zona operațională și le-am indicat cele mai bune locuri din care să poată surprinde imaginile pe care le voiau. Rezultatul activităților s-a materializat în articole despre Baza 71 Aeriană, apărute în publicații de specialitate din Anglia, Germania, Olanda Elveția, Italia, Ungaria, chiar și Taiwan. În paralel cu activitățile de mai sus, începând din 2008 am participat la toate exercițiile comune anuale, cu parteneri din SUA, Canada și Portugalia. Fiecare exercițiu în parte fiind o foarte bună ocazie de a învăța lucruri noi.
Rep.: Ce sentiment sau ce trăire ați avut în momentul în care ai iesit la pensie?
Huiber Alexandru:
M-am gândit că am pus capăt celei mai importante etape din viața mea profesională și că a venit timpul să las locul tinerilor iar eu să încerc și altceva. Acum mă ocup de mentenanța echipamentelor la 2Connect, fabrica pe lângă care treceți.
Rep.: Pentru ceea ce ați realizat în întreaga activitate, cui doriți să-i mulțumiți?
Huiber Alexandru:
Am avut norocul să parcurg toată cariera de maistru militar, de la gradul și funcția cea mai mică, până la ultimul grad și cea mai mare funcție pe care o poate avea un maistru militar într-o bază aeriană. Ceea ce m-a susținut moral în toată cariera mea a fost familia. Soția și fiicele mele m-au înțeles și m-au susținut constant. Au înțeles și când a trebuit să fac sacrificii și când mi-a fost greu. Am pierdut și colegi, pentru că, din păcate și asta face parte din aviație, am câștigat și prieteni. Peste toatea acestea, familia mi-a fost aproape.
Articole similare
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
