IN MEMORIAM – Preot GABRIEL ȘTEFAN COSMA
Patriarhul Podeniului
„…căci mult a iubit.” (Luca 7,47)
Îmi e atât de greu să scriu despre părintele Gabriel la timpul trecut. Se pare că așa suntem plămădiți noi oamenii, să dăm tribut unor slăbiciuni ce ne urmăresc neîncetat: să aducem (in genere) elogiu sincer unui semen remarcabil doar după ce acesta a trecut pragul eternității. Când (fizic) nu mai este printre noi, ne trezim brusc din somnul adânc al rațiunii și realizăm cu adevărat pe cine am pierdut, dezvăluind pentru noi și pentru ceilalți cu argumente de necontestat anumite evidențe vizibile, neglijate sistematic multă vreme. Și atunci, în multe cazuri, o facem (poate) de complezență, mânați de anumite angajamente social-instituționale, cărora trebuie să le facem față cu brio, în virtutea relației ce-am avut-o cu persoana defunctă. Iar după foarte puțin timp, ne re-centrăm asiduu pe obligațiile cotidiene, receptivi la alte priorități ce ne stau înainte. Căci (nu-i așa?!) clișeul verbal tipic acestor situații se aplică de minune: ei, asta e, ce să facem, viața merge înainte!
Focalizând viziunea asupra tagmei preoțești, să nu creadă cineva că ea ar constitui excepție de la regulă. Suntem făpturi greșelnice, purtând nevăzut povara unor neputințe ale firii. Și acum, fără să îndrept degetul arătător spre cineva anume, intrând în judecăți ieftine de valoare, privesc îngândurat spre sine-mi, fiind absolut necesar să-mi fac mea culpa, recunoscând că dintre păcătoși, cel dintâi sunt eu. Trebuia prea-bine să o mărturisesc încă de la început, acest demers având într-însul – de la un cap la celălalt – sentimentul sincerității depline.
Părintele Gabriel Ștefan Cosma a fost o lumină de om, purtând înlăuntru un zăcământ inepuizabil de bunătate și altruism neprefăcut, ca daruri ale Nemuritorului Împărat. Cei care l-au cunoscut de copilandru, urmărindu-i purtarea și devenirea, afirmau încă de pe atunci că – potrivit înțelepciunii norodului – calcă a popă! A fost și este expresia îndătinată în popor, cu care acesta onora pe aceia care râvneau de la vârste fragede la cuceritoarea slujire a altarului, visând cu ochii deschiși la sfânta și preaînalta treaptă a preoției, când vor intra dincolo de catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor, unde sfinții îngeri doresc să privească și să audă glasul Evangheliei Domnului Dumnezeu și să vadă cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe și să se îndulcească de dumnezeiasca și Sfânta Liturghie. Cumințenia proverbială a comunității românești tradiționale știa să osebească de timpuriu vocațiile veritabile, intuind în sufletul ingenuu al unui tânăr curat la trup și la suflet pe sacerdotul de mâine, ce va fi pus să mijlocească între Cer și pământ, pentru greșelile sale și pentru cele din neștiință ale poporului. Nu sunt chiar uitate vremile în care o obște creștină, după o dreaptă cumpănire, își alegea dintre proprii membri pe cel care va fi păstorul turmei celei cuvântătoare, urmând doar a fi confirmat și hirotonisit de vlădica locului, ce lua binevoitor act de rezoluția poporenilor.
Dăruit de Dumnezeu cu o voce excepțională de bas cantabil, cu forță și prezență în toate registrele, cu un auz muzical ce atingea perfecțiunea, a încălzit ani de-a rândul inimile consătenilor din Mihai Viteazul, susținând activ strana bisericii, dar, mai ales, începând din anul 1999, pe cele ale enoriașilor preaiubiți din parohia Podeni. Satul în care l-a trimis Mai marele păstorilor să fie lumina lumii și sarea pământului.
Amintirea primei Liturghii oficiate acolo i-a marcat întreg apostolatul: când a intrat în lăcașul de cult în duminica instalării oficiale, la primele ore ale dimineții, n-a apucat nici măcar să se închine la icoana din pridvor, căci, la un semnal nevăzut, întreg poporul s-a ridicat în picioare din bănci, în semn de neasemuită cinste pentru noul lor păstor, începând cu femeile ce-și au locul destinat în pronaos și până la bărbații așezați în strănile din față. Tot satul era prezent, cu mic cu mare, printre ei mulți vârstnici, ce-și purtau demn numărul anilor, cărora le putea fi nepot. Și care l-au întâmpinat ca pe trimisul Domnului, făcându-l să se înfioare în fața acelui gest spontan de o tulburătoare reverență. Nu bănuia atunci că această atitudine cucernică a credincioșilor îl va însoți decenii de-a rândul, de fiecare dată când pășea în casa lui Dumnezeu, pregătit să înceapă slujba Utreniei. Când protopopul de Turda, a sosit să-l introducă în oficiul de paroh, l-a găsit înlăcrimat în Altar, îngenuncheat în colțul din dreapta al Sfintei Mese, privind prelung prin geamul de miazăzi, spre păduricea înzăpezită de salcâmi de pe dealul Gorunului.
Se știe că asemenea majorității satelor românești, Podeniul are o populație îmbătrânită, cu multe persoane văduve și case nelocuite. Îmi spunea adeseori – cu o undă de îngrijorare în glas – că a oficiat sute de înmormântări în parohie, în vreme ce botezurile sau cununiile erau foarte puține. Însă, cu toate aceste realități demografice triste, care pe mulți i-ar fi putut îndemna să-și caute un viitor mai promițător în alte părți, pentru părintele Gabriel, străvechea comunitate din Hidiș a fost dragoste arhanghelică, pe care a purtat-o în suflet mereu, relația fiind întru totul reciprocă. Alături de alte figuri luminoase ale predecesorilor, personalitatea confratelui evocat în acest medalion va rămâne aureolată de faptele minunate împlinite în aproape un sfert de veac de fidelă dăruire în taina sfintei preoții. A devenit de-al locului, identificându-se perpetuu cu destinul acestei obști de români neaoși, ce l-au venerat ca pe o icoană.
Năzuia mult ca după pensionare să se stabilească definitiv acolo, într-o căsuță țărănească cu tindă, desfătându-și inima în tihna ce ți-o dă misiunea spirituală împlinită pe deplin. Tânjea în sinea sa, ca după ce și-ar fi împlinit rosturile vocaționale, în anii senectuții să-și depene pe prispă cu apropiații amintirile de-o viață, admirând în amurg, asfințitul de soare unic din Podeni, ce se stinge domol înspre Colții Trascăului. Starea aceasta fermecătoare era pentru el o năzuință, ca o așezare în rânduiala strămoșească, trimițând parcă la poveștile desprinse din basme cu Feți-Frumoși și Ilene-Cosânzene.
Acum doi ani, la Podeni totul plutea în acel decembre cu zăpezi scânteietoare pe-ntinderile alburii ale văzduhului, ce păreau că nu se mai termină nicicând. Părintele însă tânjea de-acum să colinde în casa Tatălui, acompaniat de murmurul corurilor de serafimi:
Pace pe pământ,
Pace sus în Cer
Hai leru-i ler.
Împletesc cununi
Mâini de păstor
Cete îngerești
Cântă în zbor.
Mulți nu i-au uitat mesajul înflăcărat ce-l transmitea adesori la sfârșitul omiliilor funebre celor prezenți:
Patria mea este sus, sus în cer
unde veșnic plutesc îngerii;
doar acolo e pururi fericirea
căci așa a lăsat Domnul sfânt.
Care dintre muritorii cu chip de lut ar putea pătrunde taina vieții părintelui Gabriel? Sau cum am putea coborî în adâncul înțelegerii făpturii umane? Cine ar putea găsi explicații raționale pentru gestul cu valențe testamentare (aparent inexplicabil!) de a-și alege în plină putere creatoare locul de veci sub streașina lăcașului de cult, în proximitatea aleii de pământ bătătorite, la intrarea principală (a bărbaților) în casa Domnului. Gândul inspirat ce l-a însoțit atunci a fost unul înduioșător: să-și poată vedea de acolo, în fiecare duminică și sărbătoare, pe cei cărora le-a fost nu doar PĂRINTE, ci frate, prieten, mentor spiritual, reper moral, povățuitor de nădejde la ceas de restriște, etc.
Pentru cei ce caută lămuriri logice, cazul părintelui Gabriel este de neînțeles. Doar aceia puțini, care privesc pe dinlăuntru, vor putea pătrunde – după măsura fiecăruia – taina unui destin sacerdotal cu totul deosebit. Preotul Gabriel s-a mutat la parohia din Cer, alături de parohienii pe care tot el – fiind încă în viață – i-a condus spre zarea veșniciei. N-a mai putut de dorul lor, lăcrimând în Liturghie alături de fiecare suflet plecat spre împărăția cea fără de sfârșit, eliberându-se de povara de lut a trupului în prag de sărbători cu datini străbune.
În seri înstelate, cu miros de veșnicie, păstoriții ce l-au iubit nespus, vor vedea cu ochii minții în biserica satului o luminiță tainică, abia pâlpâind deasupra chivotului de pe sfântul Prestol. Ca într-o licărire de candelă, sufletul preotului cu numele arhistrategului-vestitor va coborî din vreme în vreme să se roage mistuitor pentru enoriașii săi de altă dată, rămași (încă) în vâltoarea unei vieți pieritoare. Neîndoielnic, un păstor dedicat, chiar după ce trece vămile văzduhului în lumea de Dincolo, logodindu-se cu eternitatea, nu renunță la lucrarea sa de căpătâi, aceea de a-l uni pe om cu Creatorul său.
Astăzi, ca într-un ritual sacrosanct, hidișenii ce urcă spre biserică, pășind pe treptele de piatră, extrase din carierele de calcar ale satului aflate pă Groape, își înclină capetele, întâmpinându-se cu salutul ce vine din vremuri imemoriale: Dumnezeu să ne ierte păcatele! Apoi, dintr-un imbold interior nealterat, presară pe mormântul proaspăt al părintelui lumânări de ceară aprinse, rostind șoptit ruga dăltuită pe crucea-i din marmură albă de Simeria: Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletul adormitului robului Tău, Gabriel preotul!
Încă multă vreme fiii duhovnicești își vor plânge păstorul cel bun, durerea despărțirii neașteptate lăsând răni adânci, încă nevindecate. Un singur dor îi mai alină, acea certitudine că într-o zi – pe care numai Domnul o știe – se vor reîntâlni cu părintele Gabriel în biserica din Cer, însuflețiți lăuntric să-l revadă înveșmântat în aceleași odăjdii luminoase cu care slujea la Paști, în noaptea Învierii, rânduit de-acum să oficieze în ceata celestă a sfințiților slujitori, ce nu și-au îngropat talantul. Acolo, în armonii nepământene, pe toți deopotrivă, îi așteaptă primăveri eterne…
*
În repetate rânduri, părintele îmi mărturisea că este un privilegiu să fie slujitorul unei enorii atât de specială cum este cea a sfinției sale, ce i-a înfrumusețat misia preoțească, fiind dispus întotdeauna să le întoarcă dragostea, nici un sacrificiu în acest sens nefiind prea mare.
I-am spus atunci, în miezul unui dialog de neuitat:
– Frate Gabriel, la Podeni tu ești ca un patriarh!
Cu fața luminoasă, mi-a zâmbit, dând afirmativ din cap. Nu se aștepta la o asemena gratulație. A întărit din nou că se simțea fiul răsfățat al hidișenilor.
În curgerea nestăvilită a vremii, în memoria mea, bunul prieten și coleg Gabriel Cosma va rămâne de-a pururi ca Patriarhul Podeniului.
Dorin SAS.