Mihai Eminescu
Din 1883 starea mentală a lui Mihai Eminescu a început să se degradeze. Dădea semne de rătăcire. Odată, Ion Creangă, a văzut cum poetul a pus pe o măsuță un revolver, de teamă să nu-l ucidă cineva. Locuia la Slavici(plecat în străinătate) și acolo, pe 28 iunie 1883, îl cuprinde nebunia, pe care Titu Maiorescu i-o presimțea din purtările de la ”Junimea”. Se credea călugăr și binecuvânta pe toată lumea.
Titu Maiorescu
Purtarea lui Titu Maiorescu a fost admirabilă în această parte tristă a vieții. Mihai Eminescu e internat la sanatoriul doctorului Șuțu, apoi în noiembrie e dus la Viena și tratat acolo. În câteva luni părea că s-a vindecat și la sfârșitul lui februarie 1884, însoțit de scriitorul Chibici-Rîvneanul, pleacă într-o excursie la Florența și Veneția. Deși locurile erau minunate, îl lasă indiferent pe ”Luceafăr”. Pe 17 martie pornea spre București și după o ședere de câteva săptămâni se stabilește la Iași, la început într-o odăiță la Miron Pompiliu, un respectat avocat, ziarist şi poet. Prietenii îl înconjurau cu mare atenție, îi ofereau bani, însă Eminescu devenise un avar, dintr-o frică maladivă de viitor. I se dau ore de suplinit, la Școala Comercială, apoi la 24 septembrie 1884, devine sub-bibliotecar la Biblioteca centrală. Din documente rezultă că funcționa mai ales la serviciul de înregistrare, îndeplinind și unele mărunte sarcini birocratice. Boala revine și pe 9 noiembrie 1886 este internat la Ospiciul de lângă Mănăstirea Neamțului, din care iese ameliorat pe 10 aprilie 1887. Pleacă la Botoșani la sora sa Harieta, care îi dă noi îngrijiri fiindcă boala avea recidive.
Harieta Eminovici
În 1887 e dus la băile Hall din Austria după ce în vara lui 1885 fusese la Liman, lângă Odessa. Reîntors mai sănătos, se plictisește de Botoșaniul în care Harieta visa să-l țină definitv, mai ales că Parlamentul era pe cale să-i voteze o pensie. În primăvara lui 1888 vine, ”berecheta”, ”bălăuca”, îndrăcita”, ”cu o droaie de nespălați”, adică Veronica Micle, care îl ia la Bucureși. Acolo Eminescu se poartă o vreme normal, scrie câteva lucruri cuminți și în decembrie se lasă convins de câțiva publiciști de mâna a treia să patroneze o efemeră revistă, ”Fântâna Blanduziei”. În primăvara lui 1889 prietenii sunt nevoiți să-l interneze pe poet și cer instituirea unei curatele pentru administrarea pensiei fiindcă Eminescu umbla după o cântăreață vieneză ”cu părul galben ca de aur și cu glasul ca clopotul” și cu un șervet legat turcește în jurul capului saluta urcat pe masă o altă cântăreață ”suedeză”.
Mihai Eminescu
Lipsit toată viața de avuție, el visa acum o bogăție imensă, feerică. Descoperea în pietricele, bucățele de hârtie și de lemn de pe jos, bogății mari, pe care începe să le strângă pentru a scoate din ele diamante. Nu-i scapă din vedere nici valoarea incalculabilă a frunzelor de copaci, pe care le evalua la milioane, miliarde, însemnând prețul pe ele. Ținea o contabilitate strânsă pe ulucile și zidurile Ospiciului, plănuind să cumpere moșii, bineînțeles Ipoteștii, și chiar lumea întreagă cu Institutul, al cărui propietar se credea. Durerilor de cap le găsea o explicație: avea în cutia craniană diamante care atârnau greu. Deoarece, pe lângă bogății, el înfățișa și tradiția autohtonă, crezându-se Matei Basarab, Eminescu bănuia că regele Carol ar fi pus la cale un atentat printr-un pacient, Petre Poenaru, care jucându-se din întâmplare cu praștia îl izbește în frunte cu o pietricică. Eminescu consemnează faptele în fața judecătorului Brusan care venise să încheie raportul medico-legal în vederea curatelei, în ziua de 12 iuie 1889:
Sanatoriul Șuțu
”- Cum te cheamă?
– Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regle l-a pus să mă împuște cu pușca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.
– Pentru ce?
– Pentru că eu fiind moștenitorul lui Matei Basarab, regele se teme să nu-i iau moștenirea.
– Ce-ai de gând să faci când te vei face bine?
– Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească și sanscritică. Știu 64 de limbi.”
Întrebat cine era atentatorul, declară:
”-Un om bogat care are 48 de moșii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate și care are 48 de milioane”.
Curtea interioară a sanatoriului
Mihai Eminescu era slăbit de tumultul intelectual și de erizipelul(boală a pielii), de altfel vindecat, ce i se iscase pe față din cauza netratării corespunzătoare a zgârieturii pe care o căpătase. Pe fondul unei afecţiuni de tip bipolar care nu a fost corect evaluată, Eminescu a primit diagnosticul eronat de sifilis, generând un tratament, standard la vremea respectivă, cu mercur. Sifilisul era un diagnostic ușor de pus, mai ales că mulți artiști și intelectuali ai vremii sufereau de această afecțiune. Administrarea de lungă durată şi în mod repetat a mercurului, a generat agravarea stării de sănătate a lui Eminescu şi a contribuit la sfârşitul lui prematur. Mai mult, Eminescu avea și ateroscleroză precoce.
Ultima fotografie a lui Mihai Eminescu
La ora 4 dimineața, joi 15 iunie, inima i-a cedat. Nimeni nu a fost lângă el să-i închidă pleoapele, cum nimeni nu și-a lipit fruntea de mâna cu care rapsodul primordial al poeziei românești scrisese marile sale cuvinte. Sâmbătă 17 iunie sicriul lui Eminescu face ultimul drum pământean într-un dric tras de doi cai, urmat pe jos de Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Grigore Ventura, Traian Demetrescu, ziariști, sute de elevi și studenți. Mihai Eminescu a fost înhumat în cimitirul Bellu, parcela 9, sădindu-se la căpătâiul mormântului un copac atât de drag lui, un tei. Marele poet avea doar 39 de ani, iar opera și-o făurise până la 33.
(http://www.istorie-pe-scurt.ro)
Articole similare
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
