La 24 ianuarie 1859, odată cu alegea colonelului – Alexandru Ioan Cuza – drept domnitor al Țării Românești, după ce în prealabil fusese ales, în 5 ianuarie, domnitor al Moldovei, s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române. Dar Unirea sub Cuza nu a fost un proces simplu, ci o luptă a poporului român spre dobândirea idealului de veacuri – „să stea laolaltă cei de-o singură mamă și-o singură cruce” – așa cum spunea Mihai Voievod Viteazul în 1600. Procesul unirii celor două principate a debutat mult mai devreme, odată cu adoptarea Regulamentelor Organice din Moldova și Țara Românească, în 1831-1832, care prevedeau o serie de acțiuni și măsuri menite să apropie, fundamental, cele două principate.
Odată cu terminarea Războiului Crimeii, contextul internațional favorabil a făcut posibilă unirea celor două principate, prin slăbirea politico-militară aImperiului Otoman, principalul dușman al unirii românilor, însă această unire – cu impact major în Moldova și Valahia, era văzută cu jind și entuziasm în arcul carpatic – Transilvania. Timotei Cipariu socotea unirea Principatelor de o asemenea însemnătate pentru viitorul românilor, încât fiecare era dator să cugete şi să se preocupe de împlinirea ei, făcând aluzia că fiecare român din Ardeal era dator să se ocupe de împlinirea ei. Avram Iancu era înfăţişat de rapoartele austriece ca un înflăcărat susţinător al unităţii naţionale, al unirii Principatelor, cu care <>.
Când s-a înfăptuit Unirea, la 24 ianuarie 1859, românii din Transilvania şi-au exprimat bucuria şi solidaritatea deplină cu actul Unirii. Alexandru Papiu Ilarian exprima un mare adevăr, anume că „românii din Transilvania numai la Principate privesc”, că la alegerea lui Cuza, „entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate” şi că „românii de peste Carpaţi (din Transilvania), bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, toţi ar fi gata a muri pentru domnul Cuza”. Îi ura domnului Cuza să fie „executorul fericit al planului celui mai mare domnitor şi român ce a avut vreodată Dacia lui Traian”, adică a lui Mihai Viteazu. Iată, deci, cum focul lăuntric care ardea, de secole, în sufletul românilor din cele trei țări, a devenit văpaie, materializându-se în actul istoric de la 1859, care a pus bazele României în care trăim astăzi! La 161 de ani de la Unirea Principatelor și la 101 ani de la Marea Unire, vă invit să cugetăm asupra realității actuale. România are nevoie de un obiectiv de țară, de un ideal în jurul căruia să milităm cu toții – fie el aderarea la Spațiul Schengen, eliminarea vizelor pentru Statele Unite sau eliminarea corupției.
Suntem datori, prin prisma jertfelor strămoșilor, față de urmași – să le făurim o țară demnă și respectată, care să-i facă mândri oriunde în lume și, în calitate de Primar al Municipiului Câmpia Turzii pun chezaș demnitatea mea politică, contribuind alături de contemporanii mei, la cristalizarea și îndeplinirea unui obiectiv de țară pentru România anului 2024, când vom împlini 165 de ani de la Unirea Principatelor Române. Cineva spunea: „Să facem România ca soarele sfânt de pe cer!”, iar eu vă spun: să facem România demnă și mândră, să facem Câmpia Turzii să strălucească între orașe și să fim cu spiritul, gândul și fapte în slujba neamului românesc!
Articole similare
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
