Despre părintele Zăhan – oricine îl cunoaște cât de cât – poate spune că este un preot cu largă notorietate, foarte ușor abordabil, cu mare priză la popor, în special la cei mai tineri, și nu numai. De-a lungul zecilor de ani de sacerdoțiu am ajuns să-i cunosc multe din tainele sufletului și pot să afirm cu tărie că în persoana sa, Domnul Cel ce împarte darurile prin excelență – dovedind încă o dată marea Lui bunătate – a scăpat mai mulți talanți decât de obicei. Cu certitudine, El singur știe de ce a făcut aceasta! Cu asupra de măsură, în cele peste două decenii de slujire preoțească, părintele Sebastian a confirmat din plin investiția făcută de Proniator.
Și-a început preoția în condiții potrivnice, cu multe lipsuri, având ca punct de slujire un spațiu improvizat, într-o sală de clasă dezafectată a școlii vechi din Aiton. Fusese aruncat într-o luptă dură, neavând biserică și casă parohială, cu o brumă de creștini rămași în turmă, după faimoasa scindare confesională ce a divizat comunitatea. Parohia nu era râvnită de nimeni, fiind greu de rezistat în focul acelor tensiuni, preotul ortodox dinainte-i plecase îngrozit, după ce fusese amenințat cu cuțitul la gât. Pe acest teren nefavorabil a lucrat cu sârg în via Domnului primii săi cinci ani din stagiatura obligatorie în mediul rural. Apoi, transferat la oraș, a fost numit administrator al Centrului de Îngrijire și Asistență pentru Vârstnici Acoperământul Maicii Domnului din Oprișanii Turzii și preot misionar pentru tineret în urbea noastră. Trebuie spus răspicat că marele merit îi aparține părintelui Știopei Vasile (îndrăznesc să adaug cel Mare), descoperitorul de vocații, care l-a remarcat, promovat și susținut permanent, cu ochiul său vigilent, ce n-a dat greș (aproape) niciodată. Cu dânsul, dar și cu mulți alții, formând ani buni ceea ce în termeni amicali, reprezentanți de seamă ai Centrului Eparhial de la Cluj-Napoca – referindu-se la acest grup monolit – îl numeau adesea: Sinodul de la Turda.
Părintele Sebastian a crescut încet, cătinel, fără să ardă anumite etape ale devenirii sale din dorința de afirmare precoce, cum des vedem pe scena vieții. De aceea, când a ajuns la maturitatea exprimării sale duhovnicești și cultural-artistice, a explodat pur și simplu, pe toate palierele.
Este de-a dreptul impresionant să constați cu câtă ușurință și delicatețe pătrunde în inima tânărului de azi, bulversat de interogațiile propriei deveniri, neînțeles uneori de familia în care s-a născut, respins brutal de societatea consumistă de azi, cufundat în mrejele amețitoare ale tentațiilor post-moderne, trecând prin pustiul devastator al consumului de droguri ori aflat pe marginea prăpastiei, asaltat de adicții de tot felul și cochetând chiar cu impulsuri sinucigașe. Sau câtă răbdare îți trebuie ca și duhovnic să asculți spovedania tulburătoare a unui adolescent ce s-a luat prematur la trântă cu viața, întinsă uneori pe parcursul a câteva ore, sau câtă experiență trebuie să ai ca părinte spiritual când știi că de răspunsurile tale decisive atârnă restaurarea unei făpturi umane, ce se luptă din răsputeri să iasă din mocirla hidoasă a păcatului. Și care e conștientă că n-o poate face de una singură, având voința slăbănogită și gândirea viciată, dacă n-ar exista alături un bun călăuzitor, în palma căruia să-ți pui sufletul pe de-a-ntregul.
Da, incontestabil (și aici mulți tineri turdeni pot da mărturie!), părintele Sebastian a adus multă îndrumare duhovnicească înlăuntrul multor minți întunecate de dezmăgiri profunde și crize existențiale majore.
A iubit și pe cei pe care nu-i (prea) iubește nimeni, pe toți dezmoșteniții sorții. A inițiat pentru aceștia campanii de solidaritate, de pe urma cărora le-a renovat casele, dotându-le cu cele de lipsă, le-a achiziționat aparatură medicală costisitoare, i-a dus la operații și tratamente de specialitate, redându-le șansa la o viață decentă. Veri de-a rândul, serii întregi de copii fără posibilități materiale au fost duse gratuit în tabăra de la Valea Vadului sau în alte locuri, arătându-le concret că Biserica e o mamă iubitoare pentru toți, fără deosebire. Surâzând, îmi povestea odată cum – cercetând pe cei vitregiți de soartă – a găsit într-o cocioabă la margine de municipiu, pe o viforniță ce răscolea nămeții, un amărât ce nu mai avea sobă de încălzit de ceva vreme, care, înghețat la trup și cu foamea întipărită pe chip, își frigea un ou-ochi pe talpa întoarsă a unui fier de călcat ruginit pe alocuri. Scene de viață incredibile, desprinse parcă din filme, la care părintele a fost părtaș direct.
Ca solist al grupului vocal-instrumental Dor de Turda a colindat la propriu comunitățile românești din Regatul Spaniei, pe distanțe impresionante. Din Peninsula Iberică au ajuns la compatrioții din arhipelagurile Baleare și Canarias. În cel mai vestic sătuc din provincia Las Palmas, Aldea de San Nicolás, și-a întâlnit colegi de școală generală, cu care copilărise. Revederea a fost de-a dreptul răscolitoare:
Ioi, Sebi dragă, rupă-te zmeu’, mai ții minte cât tineret era odată în Băi, și ce fain ne distram vara, când, după o zi de lucru, ne scăldam seara în Tarzan, apoi dădeam la râmă în lacul Csiki, ascunși între trestii?!
Au cântat și au lăcrimat cu toții, înfrățiți într-o seară magică, la margine de ocean, depănând nostalgic poveștile de basm ale copilăriei. Stau acum și mă gândesc: ce distanțe colosale sunt între bălțile cu nămol din Băi-le Turzii și nisipul fin al plajei Atlanticului!!! Aveau motive să se veselească, căci pe ei, emigranți români anonimi, plecați să-și caute norocul peste mări și țări, nu i-a vizitat nimeni, niciodată, tocmai acolo, la capătul lumii, în țara de adopție. Rutina zilnică pentru ei era munca istovitoare, zi-lumină, în serele unde se cultivă faimoasele tomate și banane de Canarias, cu temeperaturi ce urcă lejer peste 50° Celsius.
Pe tinerii de care s-a înconjurat i-a dus peste tot, în pelerinaje și excursii, cutreierând țara în lung și-n lat, arătându-le istoria cea vie a neamului, cu oameni, locuri și fapte memorabile, ce nu se predă (încă) în manuale, inoculându-le dragul de România eternă, nu cea din reclame sau de pe site-uri contrafăcute, îmbâcsite de gargară patriotardă. Unora dintre ei le-a devenit și naș de cununie, conducându-i părintește în fața Sf. Altar, iar mai apoi, botezându-le pruncii, ca rod al dragostei familiale. La fel a făcut și cu coriștii adulți, extinzând arealul prin turnee culturale în comunități istorice sau țări de pe bătrânul continent, unde au obținut succese răsunătoare.
Evlavia mereu crescândă către Maica Domnului face ca, la pâlpâit de candelă, în fiecare vineri seară, de aproape douăzeci de ani, să fie nelipsit la întâlnirea cu Preacurata, în versul melodios al cinstitului ei Paraclis. Prin acest mod de cinstire, s-a făcut prieten pe viață al Măicuței. Nu e singur, căci se umple biserica la ceas de seară cu suflete însetate de cuvânt și rugă fierbinte către Maica Luminii.
Cu duioșie mărturisesc de o bătrână cu năframa legată sub bărbie, dintr-un sat de pe Valea Hășdății, care, auzindu-l cântând o priceasnă mariană, a exclamat, cu ochii umezi:
Doamne, ce glas are părintele ăsta! Ar fi bun de diac la noi în sat!
Draga de ea, suferea în tăcere, căci tocmai le murise cântărețul bisericesc de ceva vreme și nu-i puteau găsi înlocuitor în strana parohiei.
Părintelui Sebastian îi e nespus de dragă Biserica Ortodoxă, al cărei slujitor fidel este, dar își cinstește deopotrivă și neamul său de români, pentru care a făcut atâtea dintr-un soi de patriotism nealterat, verde, nestricăcios, ce vine de-acolo, de la rădăcinile viguroase ale obârșiilor. Pentru cei care vin constant în luna august la manifestările prilejuite de comemorarea lui Mihai Viteazul, găzduite de mănăstirea ce-i poartă numele și care se înalță pe locul unde acesta a fost ucis mișelește, părintele Sebastian e întruchiparea Voievodului cu nume de arhanghel. Stăruind la acest capitol, un fragment aparte al tinereții noastre exuberante l-aș putea intitula sugestiv În slujba Măriei Sale. Mă refer îndeosebi la scenetele cu caracter istoric în care anual (cu mici excepții) l-am jucat pe rând pe mitropolitul Ioan de Prislop, generalul Gh. Basta, căpitanul Preda Buzescu, popa Stoica, banul Mihalcea, ș.a. Roluri secundare dealtfel, căci doar părintele Sebastian – prin zestrea însușirilor personale – a avut onoarea de a se ridica la înălțimea reprezentării în contemporaneitate a figurii legendare a lui Mihai Vodă.
Poporul prezent a mărturisit adeseori că trăiește din plin emoția solemnităților memoriale, dar, ca un corolar, un fior aparte îi cuprinde pe toți când, la momentul anunțat de crainic, domnitorul personificat scânteiază pe armăsarul alb, cu barda în mâna stângă, înălțat în șa, și cu vocea de tunet cuvântă mulțimii cutremurate:
-Io, Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țarii Românești, al Ardealului și al Moldovei. De azi înainte, mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de orice îndatoriri și închinăciuni, și tot așa voi libera pe acei supuși ai mei care mă vor urma. O viață avem, români, și o cinste. Deșteptați-vă, căci am dormit destul! Vreau ca acest popor să știe din ce în ce mai mult ce vrea, să-și dea samă ce poate. Căci îi las o înfăptuită moștenire. Asta-i pohta ce-am pohtit-o eu!
Fac o paranteză, ce poate stârni zâmbete șăgalnice: într-un an, pentru varietatea subiectului, s-a modificat scenariul piesei, preferându-se personaje pedestre. După ce s-a terminat sceneta – reușită dealtfel – și s-a stins ecoul aplauzelor, oamenii stăteau pe loc, întrebându-se nedumeriți de ce nu mai apare calul…
Este membru fondator și dirijor al Grupului vocal bărbătesc Teophilos, Corului Armonia, Coralei Preoților Turdeni, Cenaclului Să dăm viață anilor, și, mai nou, a Grupului de copii Felicitas al parohiei Învierea Domnului din Câmpia – Turzii. În toate aceste proiecte a depus multă osteneală, dar energiile investite cu consecvență i-au dat multe bucurii lăuntrice, întorcându-se cu rod împătrit.
Căutând secvențe comune prin tolba amintirilor, îmi răsare în minte o manifestare de excepție, organizată de Institutul Cultural Român Lisabona. Într-o biserică superbă din cadrul Museu Nacional do Azulejo, la începutul concertului grupului Teophilos, părintele a bătut la o mână cu rară virtuozitate toaca din lemn de paltin (în premieră în acel spațiu sacru!). Când s-a oprit, ca efect al acusticii perfecte, preț de încă câteva zeci de secunde se mai auzeau bătăile de toacă, undeva sus, în rotunjimile cupolei. Publicul a rămas înmărmurit. Erau persoane cu ștaif, reprezentanți ai multor ambasade și corpuri diplomatice acreditate în capitala lusitană, demnitari de stat, înalte fețe bisericești, oficialități, oameni de cultură, etc. A fost o seară divină, cu repetate bis-uri din partea invitaților, ce a prelungit evenimentul până aproape de miezul nopții. Publicul nu s-a dat dus, căci o trupă de tineri turdeni, dirijați magistral de părintele Sebastian, au (a)dus prin cântec faima țării noastre în Peninsula Iberică, până la extremitatea sa vestică. Plângea atunci o Românie întreagă în vers de colind strămoșesc… Tocmai de aceea vorbeam la începutul acestui modest laudatio de unicitatea talanților cu care Dumnezeu Preabunul împodobește pe unii dintre semenii noștri, chivernisiți mai apoi în folosul binelui obștesc, într-o formă de apostolat pliat pe cerințele societății actuale.
*
În 19 august a.c. părintele Sebastian a împlinit 45 de ani. Plini, buni, rodnici. Îi doresc – în virtutea unei prietenii ce ne leagă încă din anii ’90 de pe băncile Seminarului teologic clujean – să-l bucure Domnul mereu, așa cum și sfinția-sa a adus nenumărate satisfacții sufletești celor care au avut privilegiul să-l întâlnească în viață.
Aceste simțăminte neprefăcute pot constitui un firav text omagial la zi aniversară. Ar mai fi multe de spus, dar mă opresc, căci (și) cuvintele își au limitele lor. Despre faptele minunate ale sărbătoritului nostru vom mai auzi, cu certitudine.
Pr. Dorin Sas – Valdemoro (Madrid), Spania.
P.S. La mulți ani, padre Sebastian! și/sau Să (ne) trăiești, Măria Ta!
Articole similare
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
