MOARTEA ȘI FUNERALIILE MITROPOLITULUI VISARION PUIU – AUGUST 1964
Se împlinesc 60 de ani de la trecerea în veșnicie a mitropolitului Visarion Puiu, un prilej de aducere aminte și de cinstire a memoriei sale, prilej de recunoștință și reînnoire. Viața și faptele sale sunt impresionante, dar asupra personalității sale a rămas un stigmat nedrept, o rană a istoriei, care nu s-a vindecat nici astăzi.
Dacă regimul comunist, prin instituțiile sale, l-a condamnat la moarte în contumacie (februarie 1946), istoria nepărtinitoare l-a așezat unde-i este locul, întru nemurire, în panteonul marilor ierarhi ai Bisericii noastre.
Ultimele luni din viața mitropolitului Visarion
După douăzeci de ani petrecuți în exil: Austria, Italia, Elveția și Franța (1944-1964) și multele încercări de repatriere făcute de Statul român, mitropolitul Visarion Puiu s-a stins din viață la vârsta de 85 de ani, pe 10 august 1964, într-un sătuc din nordul Franței, acolo unde locuise în ultimii săi ani din viață, în localitatea Viels Maisons.
Am avut bucuria să ajung în această localitate, acolo unde am întâlnit cu emoție pe fostul primar al localității, care a eliberat în august 1964 actul de deces al mitropolitului și pe fostul vecin al ierarhului, care mi-au povestit multe lucruri despre venerabilul străin care a poposit în satul lor, amintiri între care una cutremurătoare, faptul că la moartea mitropolitului, în odaia sa nu au găsit bani pentru a-i cumpăra un sicriu, fiind nevoiți să facă o colectă în localitate pentru aceasta.
La acest popas comemorativ, când marcăm 60 de ani de la „nașterea în ceruri” a mitropolitului Visarion, m-am gândit să surprind în câteva cuvinte cele petrecute la moartea și funeraliile sale, în august 1964, la Viels Maison.
„Înfrânt ca un stejar despicat de fulger”
Despre modul cum s-au derulat funeraliile și înmormântarea mitropolitului Visarion Puiu aflăm detalii din raportul întocmit de un agent („118″), care a raportat în țară despre cele întâmplate la înmormântaea ierarhului (Cf. Adrian Nicolae Petcu, Aspecte inedite privind exilul mitropolitului Visarion Puiu, în rev. Valori Perene, An. I, nr. 1/2010, p. 36-37).
Conform acestui raport aflăm că mitropolitul a decedat luni, 10 august 1964, după masă, primul care a aflat aceasta fiind pr. Vasile Boldeanu, care împreună cu Nicolae Guguianu, din partea Consiliului Bisericii Române de la Paris, au venit la Viels Maisons, dar nu au fost primiți de „așa zisa nepoată” Maria Mihali, deoarece acest lucru era menționat în ultima dorință testamentară a mitropolitului.
La 12 august, Rezidența din Paris a fost anunțată de încetarea din viață a mitropolitului, telegrama fiind trimisă din loc. Viels Maisons de către Maria Mihali. În nota respectivă se solicita autorităților din țară să trimită o scrisoare de condoleanțe Mariei Mihali, precum și două coroane – una din partea Ambasadei și alta din partea Patriarhiei.
Răspunsul celor de la București a fost unul dur, anunțând Rezidența din Paris că cei din țară nu vor contribui cu nimic pentru înmormântarea mitropolitului, toate responsabilitățile revenind astfel Ambasadei noastre de la Paris.
De ceremonia religioasă (slujba înmormântării călugărilor) și cele necesare la înmormântare s-a ocupat Pr. Dumitru Popa, un apropiat al mitropolitului Visarion, care a venit în scurt timp în localitatea Viels Maisons, dar nu a dorit să vorbească cu pr. Boldeanu, care a fost nevoit să ia legătura cu preotul catolic din sat, pentru a confirma decesul ierarhului, după care a plecat la Paris și a alcătuit o delegație din partea Bisericii române de la Paris care să participe la înmormântare. Din delegație făceau parte domnii Dr. Nicolae Guguianu, secretar general al Consiliului Național Român, Colonelul Ion Tomoroveanu și Inginerul Iancu Perifan, pe care l-am cunoscut la Biserica Română din Paris și mi-a povestit multe detalii.
Înmormântarea mitropolitului Visarion a avut loc în ziua de joi, 14 august 1964 și a fost oficiată într-o atmosferă modestă, de un sobor de preoți veniți din mai multe eparhii: Pr. Emilian Vasilovschi – superiorul Bisericii Române din Germania, Pr. Dumitru Popa; Pr. Nicolae Staski și pr. Kovalevschi – reprezentanți ai mitropolitului George Tarasoff și un preot ortodox francez.
Au mai luat parte și alți preoți în cortegiu; patru preoți romano-catolici, alți doi greco-catolici: pr. Gheorghe Cosma – rectorul Bisericii Greco Catolice din Franța și Pr. Vasile Zăpârțan – rectorul Bisericii Greco catolice din Germania Federală; alți doi preoți din partea Episcopiei de la Soissons și preotul paroh (catolic) din localitatea Viels Maisons.
S-a oficiat slujba înmormântării călugărilor, iar protosul, cel care a condus ceremonialul religios, a fost Pr. Emilian Vasilovschi, superiorul Bisericii ortodoxe române din Viena. Slujba a fost oficiată în patru limbi: română, greacă, rusă și franceză, iar răspunsurile au fost date de două mici corale: Nicolae Moșoiu a condus grupul care dădea răspunsurile în limba română, dar a mai participat un grup restrâns care a dat răspunsurile în limba greacă. S-au ținut cinci cuvântări (necrologuri) despre viața și activitatea ierarhului: Pr. Emilian Vasilovschi, Pr. Cosma, prof. Virgil Mihăilescu, venit de la Biblioteca Română de la Freiburg, jurnalistul Constantin Arsene și Demostene Nacu, mesagerul Bisericii Ortodoxe Române din Paris.
„Așa s-a stins un om de seamă, creștin și bun român”
Despre moartea mitropolitului Visarion a consemnat câteva lucruri importante și prof. univ. Constantin C. Tomescu, un vechi prieten și colaborator al acestuia, în lucrarea sa „Jurnal din viața mea”, unde un capitol întreg din acest amplu volum este intitulat: „Prietenul meu Visarion Puiu”.
Iată mărturia cronicarului: „În anul 1964, prin iulie se pare (de fapt este luna aprilie n. n), s-a făcut ultima încercare a Guvernului nostru român ca să-l aducă pe Mitropolitul Visarion în Patria lui, să mai sărute o dată pământul strămoșesc și să se îngroape în el, alături de ai lui părinți, astfel: fratele său, D-rul Constantin Puiu, din Galați, str. Nicolae Bălcescu nr. 25, a fost îndemnat să plece el la Paris și să-l convingă pe fratele Visarion ca să se întoarcă în Țară cu încredințarea că i se vor anula cele două grave sentinți, că-și va recăpăta titlul de mitropolit și va avea o pensie suficientă. I-a dat doctorului pașaport, el și-a cumpărat biletul de drum și a plecat cu avionul. Ce emoționantă trebuie să fi fost întâlnirea celor doi frați după aproape 20 de ani, încărcate cu asemenea evenimente. Îi era și lui dor să vină în Țară și, auzind cele vești de la fratele său, s-a hotărât vlădica să plece din Paris. Dar s-a îmbolnăvit, a răcit și a dat într-o complicație, ca la cei bătrâni, și insuficiența cardiacă a pus punct vieții sale, și-n ziua de 10 august 1964 s-a stins din viață mitropolitul Visarion Puiu, în suburbia pariziană Viels Maisons – Aine, în vârstă de 85 de ani. În odăița lui nu s-au găsit nici banii necesari pentru îngropare, ci locuitorii de pe acolo, vecinii au acoperit trebuințele cu o colectă a lor. Trupul lui a fost îmbrăcat în veștmânt clerical, cu o cruce pe piept. L-au înmormântat într-un apropiat cimitir romano-catolic (…).
Așa s-a stins un om de seamă, creștin și bun român. Iar eu am pierdut pe cel mai iubit și mai vrednic prieten al meu „Vică” – Mitropolitul Visarion Puiu”.
La 25 septembrie 1964 apare o nouă notă informativă prin care „nepoata” mitropolitului, Maria Mihali, a trimis o scrisoare Ambasadei române de la Paris, pentru a stabili ce este de făcut cu obiectele personale ale mitropolitului, dorința acestuia testamentară fiind aceea de a fi predate fratelui său Dr. Puiu din Galați. Neștiind despre ce lucruri este vorba, Ambasada de la Paris cere noi informații din țară, ce ar trebui făcut, timp în care „nepoata” nu a făcut nici un demers, așteptând răspunsul oficial.
Se pare că Ambasada neștiind exact despre ce este vorba, a lăsat-o pe Maria Mihali să împartă lucrurile după recomandările mitropolitului și îndrumările primite de la acesta, mare parte din cărțile, corespondența, icoane, obiecte personale ale mitropolitului ajungând la Freiburg.
Un detaliu important este faptul că abia la data de 8 septembrie 1964, s-a luat decizia de scoatere din evidența operativă a mitropolitului Visarion Puiu, în urma decesului.
Visarion Puiu, ortodox până la moarte
Aș vrea să lămurim acum un aspect legat de acuzația ce i s-a adus mereu mitropolitului Visarion (autoexilat de douăzeci de ani în Occident), anume că ar fi fost trădător, părăsind Biserica Ortodoxă, și ar fi trecut la confesiunea romano-catolică din anumite interese, fapt ce nu este adevărat. Iată un document important care confirmă acest lucru, că Visarion Puiu a fost și a rămas până la ultima suflare un credincios ierarh ortodox!
Cu trei luni înainte de a muri, mitropolitul consemna într-o scrisoare, că ultima dorință privind serviciul religios de la înmormântarea sa (la mormântul pe care și l-a pregătit din timp în satul Viels Maisons, acolo unde a locuit ultimii zece ani din viață), slujba să fie oficiată după ritul ortodox (și anume slujba înmormântării călugărilor), iar nu după ritul catolic, așa cum zvonise preotul catolic din localitate.
Acesta, argumenta cu logica sa personală, că mitropolitul a trăit vreme de două decenii între catolici, au conviețuit frumos, s-au respectat și într-ajutorat, a fost ajutat de aceștia și s-ar cuveni să fie înmormântat la fel ca dânșii. Pentru a îndepărta orice suspiciune în acest sens, mitropolitul a scris o „lămurire” privind ritualul înmormântării sale, după slujba ortodoxă a înmormântării călugărilor.
Un act de dreptate – strămutarea rămășițelor sale pământești
După înmormântarea mitropolitului Visarion, puțini au fost cei care au mai venit la mormântul său de la Viels Maisons ( circa 85 km nord de Paris), peste chipul său și faptele sale mărețe așternându-se nedreapta uitare. În anul 1992, după moartea pr. Vasile Boldeanu de la Biserica română din Paris a fost numit superior al bisericii părintele Mihail Costandache (originar din ținutul Bacăului), care a luat decizia de a strămuta rămășițele pământești ale mitropolitului Visarion, la Cimitirul Montparnasse din Paris, în cripta Bisericii ortodoxe române, pe care o administra, acolo unde odihnesc slujitorii bisericii noastre din Franța: Arhimandritul Ioasaf Snagoveanul (1792-1872), Arhiepiscopul Teofil Ionescu (1894-1972), Ieromohahul Pahomie Dălhăuți (1879-1972), tatăl preotului V. Boldeanu și Preotul Vasile Boldeanu (1902-1991).
În urmă cu zece ani, atunci când se împlineau 50 de ani de la trecerea în veșnicie a ierarhului, în calitate de președinte al Asociației „Visarion Puiu”, am făcut demersuri la Primăria Parisului, la Serviciul de Pompe Funebre, pentru deshumarea și repatrierea rămășițelor sale pământești (potrivit dorinței sale testamentare), argumentând cu documente de arhivă solicitarea noastră, doar că pentru aceasta ar trebui mai întâi ca mitropolitul Visarion Puiu să fie reabilitat din punct de vedere juridic și scos de pe lista „criminalilor de război”, ceea ce nu este un lucru simplu.
Nădăjduim că timpul va aduce vindecarea acestei „răni a istoriei” și mitropolitul Visarion va fi așezat acolo unde-i este locul, în panteonul marilor bărbați ai Bisericii și ai Neamului românesc, iar nu pe această lista a rușinii!
Figurile intrate în legenda bisericească rămân vii
Doresc să închei evocarea mea cu un mesaj de mare profunzime și sensibilitate, consemnat de un apropiat al mitropolitului Visarion Puiu (preotul Petre Popescu, fost secretar al ierarhului în perioada exilului din Franța și apropiat colaborator al acestuia), care a ținut un emoționant necrolog, cu prilejul comemorării mitropolitului Visarion, la 15 ani de la trecerea sa în veșnicie, făcând nu doar o radiografie a epocii, ci și un îndemn la datoria morală a exilului românesc, față de acest mare ierarh și patriot român.
Iată un fragment sugestiv: „Mitropolitul Visarion Puiu s-a dăruit total pe cărările bisericești și românești, imprimând în toate faptele lui, demnitatea de om, credința și dragostea de Biserică și neam. A fost trimis în Exil de Dumnezeu ca o binecuvântare, dar unii oameni ai pământului n-au fost capabili să sesizeze darul dumnezeesc și semnele vremii.
Mulți nu l-au înțeles, din neputință sau din frica de-a le lua înainte. Mitropolitul Visarion Puiu a fost necunoscut de acești oameni. El era ierarhul modest, blând, bun și cu un trecut care putea să dea Exilului mare prestigiu. A fost lovit, i s-a înscenat boală mintală, a fost părăsit, n-a fost ajutat și prin pierderea lui, Exilul românesc s-a lipsit de una din cele mai frumoase figuri.
Înfrânt ca un stejar despicat de fulger – de răutatea omenească – nu s-a întors în Țară, așa cum emisarii îi propuneau, ci a ales să moară în Exil, lângă cei ce l-au iubit, lângă cei care l-au amărât și lângă cei ce nu l-au înțeles (…).
Exilul românesc are o datorie morală: și cei care l-au iubit și cei care nu l-au înțeles și cei care l-au amărât, toți să mergem într-o zi la mormântul lui și în genunchi să-i cerem iertare. Ar fi un gest de echitate morală (…). Căci dacă omul s-a dus, duhul marelui ierarh trăiește cu noi în Exil. Figurile intrate în legenda bisericească, sau românească rămân vii”.
Acesta a fost destinul temerarului mitropolit Visarion Puiu, ierarh cu multă râvnă misionară, cu multă înțelepciune pastorală, cu un ascuțit simț al corectitudinii și dreptății, cu un patriotism împins până la a-și periclita propria viață – cum este caracterizat, fără nici o exagerare, Visarion Puiu, în lucrările unor cercetători onești și competenți – iată ce minunat model pentru Biserică și pentru neamul românesc!
Așa cum aprecia ÎPS Mitropolit Teofan al Moldovei și Bucovinei, că Visarion Puiu, a fost ierarhul care „a spus lucrurilor pe nume și a pus întotdeauna un diagnostic corect, chiar dacă de nesuportat pentru unii, unor probleme reale care framântau Biserica, dar și societatea românească a acelei perioade interbelice, nu poate să constituie decât un imbold și pentru noi, cei de azi, de a nu ne lăsa furați de ispita unui triumfalism păgubitor și nici de a cădea într-un soi de automulțumire, ci de a căuta mereu leacul cel mai bun pentru multele racile care macină încă ființa acestui neam”.
Rămâne de datoria noastră să împlinim dorința sa testamentară, aceea de a-l aduce acasă, după mai bine de jumătate de secol de la trecerea sa în veșnicie, pentru ca să-și doarmă somnul de veci în pământul natal, iar nu în pribegie și în pământ străin, cum singur și-a ales sugestiv epitaful, dăltuit în marmură la Cimitirul Montparnasse din Paris, un fragment din psalmul „La râul Vavilonului” – „Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin?”.
Veșnică să fie pomenirea lui și amintirea sa din veac în veac!
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
