Cel mai urmărit sport, la nivel național, este fără dar și poate, fotbalul. 22 de jucători + rezerve, impresionează audiența prin joc, driblinguri, faze spectaculoase și goluri de senzație. Însă nu ei sunt actorii principali pe această scena mare a fotbalului. Cei mai apreciați sau criticați oameni de pe teren sunt, în 99% din cazuri, arbitrii. Totul se datorează lor. Însă dacă știu să se impună… treaba merge ca pe roate. Ce faci, însă, când te arbitrează… o femeie?! Aș spune că rămâi tacit în fața ei. Însă faptul că e femeie, nu schimbă foarte mult datele problemei. Cel puțin asta ne-a spus Laura Tothăzan.
Laura este fata care prin multa muncă, ambiție, pasiune și sacrificii a ajuns unul dintre cei mai respectați arbitrii din județ. Această meserie nu este deloc simplă și necesită foarte mult calm, profesionalism și impunere… totuși ai parte de 22 de bărbați în teren și alte zeci sau sute în tribune… e ceva. Laura este cea care le are pe toate cele mai enumerate mai sus ( daca și-a trimis tatăl în tribune la un meci… vă puteți imagina cât suflet pune și cât este de corectă)
O poveste de viață, un interviu de excepție cu cea care, după o pauză de 6 ani, a reușit să câștige locul 2 ca arbitru asistent pe zona noastră, Laura Tothăzan.
Adrian Soporan: Fă-ți o scurtă prezentare!
Laura Tothăzan: Mă numesc Tothăzan Laura, am 27 de ani, sunt turdeancă și sunt pasionată de sport de când mă știu. Am practicat voleiul în cadrul clubului CSS TURDA timp de 12 ani, avându-l antrenor pe domnul Alexandru Lazăr. Am jucat pe postul de liberi, participând chiar la câteva finale de junioare pe țară. În prezent sunt profesor de educație fizică și sport, make up artist, cosmeticiană și… arbitru de fotbal.
A.S: De unde pasiunea pentru sport, pentru fotbal?
L.T: Jackpot… de la tata. Sunt un fel de replica feminină a lui. Pot spune că-mi curge fotbalul prin vene. Tata, Tothăzan Marcel, a fost jucătorul echipei Sticla Turda între anii 80′-90′. A jucat pe postul de fundaș stânga, era cunoscut sub numele de „Celli”. A fost foarte talentat, dar din păcate, în urma unei accidentări nu și-a mai putut urma visul. Omul acesta e de-a dreptul virusat de fotbal. Un exemplu ar fi că nu a mers cu mama în luna de miere, din cauza fotbalului. Și da… nu i-am moștenit doar numele, fizionomia, apucăturile, ci și aceasta boală incurabilă cunoscută sub numele de „fotbal”.”Iarba”este singurul loc, unde timp de 90 minute toate gândurile și grijile dispar, și trăiesc la maxim acele minute.
A.S: Cine te-a îndrumat spre arbitraj?
L.T: Tata, bineînțeles. În anul 2010 am făcut școala de arbitri la Turda, am activat 2 ani, după care dintr-o „prostie”, să zic așa…”ale tinereții valuri” am făcut o pauză de 6 ani, deoarece a fost un moment în care am fost pusă într-o situație în care am avut de ales și, ca o proastă am făcut alegerea greșită, bineînțeles. A fost momentul de „a pune ghetele în cui”, moment în care toți cei din jurul meu au fost șocați. Asta până anul trecut, aprilie 2018, când la un meci de fotbal m-am întâlnit cu domnul președinte Ciglenean, dânsul era observatorul acelui meci. Am mers să-l salut, iar dânsul foarte uimit (am slabit 34kg… în acei 6 ani am reusit sa fac multe, am ajuns la performanța de a cântări 94 kg) mi-a zis cu un zâmbet larg „HAI INAPOI „. Pe moment m-am blocat și am răspuns „cred că glumiți, am o vârstă”. „HAI ÎNAPOI DOMNIȘOARĂ, O LUĂM DE LA CAPĂT”. Am ajuns acasă, am „rumegat ” cele spuse, am discutat cu părinții mei și le-am spus „În urma discuției cu domnul Ciglenean m-am gândit și vreau să mă reîntorc în iarbă”. Atunci tata a zis „a fost cea mai frumoasă zi de naștere a mea, cea mai bună veste”. M-am întors pentru că fotbalul face parte din mine, pentru că știu ce pot, pentru că am șanse la o carieră frumoasă, bineînțeles cu multă muncă și sacrificii dar mai ales pentru ca iubesc ceea ce fac și mă face fericită. Vorba aia „fă ce iubești până te omoară, altminteri mori acum”. Și am reușit să iau locul 2 ca arbitru asistent pe zona Câmpia Turzii, după 8 luni de la „reactivare”.
A.S: Cum ești văzută de fotbaliști în teren?
L.T: Hahaha… ca o pradă între lei!
A.S: Cum se comportă jucătorii cu tine în teren?
L.T: Hmm… la prima vedere toți zâmbesc, asta până ridic câte un ofsaid care-i supără. În teren sunt arbitru, nu femeie și nici nu am așteptări să fiu tratată ca ceva prințesă sau ceva de genul. Sunt arbitru de fotbal frate, le strâng mâna ca de la bărbat la bărbat, să zic așa. Deci îmi asum tot ce se întâmplă, inclusiv câte o mică înjurătură adresată. Nu sunt multe, deoarece încerc pe cât posibil să nu greșesc, am fost educată să fiu corectă și profesionistă în tot ceea ce fac.
A.S: Care a fost cel mai greu meci pe care l-ai arbitrat?
L.T: Anul trecut, în luna septembrie, la liga a V-a, gazdele au pierdut 3-1 (bineînțeles, noi arbitrii am fost de vină), mama și fratele meu erau în tribună, tata era plecat din țară. Săracii au avut ceva altercații cu suporterii de au fost nevoiți să plece pentru a evita un conflict, eu eram chiar la linia pe partea tribunei, am auzit tot. Foarte greu să te concentrezi la meci când în spatele tău auzi la ce este supusă familia ta. La finalul meciului, suporterii au intrat pe teren, cumva am ajuns la vestiare, înjurați, huliți, îmbulzeală mare dar a trecut. Ăsta e fotbalul, există învingători și învinși, dar nu toți știu să piardă și atunci apare frustrarea, ciuda, nervii și bineînțeles, te descarci pe arbitru, dar nici-o problemă, eu personal m-am călit!
A.S: Care a fost meciul pe care ți-l aduci aminte cu drag?
L.T: Meciul în care mi-am arbitrat pentru prima dată fratele, iar la final am fost felicitată pentru imunitate și corectitudine. Normal, în teren e un jucător oarecare, nu frate și e sancționat la fel ca oricare comite o abatere. Fac o paranteză (în anul 2011, tata era antrenor, eu arbitru. În urma unor comentarii multiple și fară rost, l-am trimis în tribune. Acasă nu mai contează ce mi-am auzit)
A.S: Ce crezi că lipsește fotbalului românesc în acest moment?
L.T: Respectul, încrederea și răbdarea pentru a se crea performanța. Încrederea în antrenor și tinerii promovați din pepiniera proprie, respectul pentru joc , jucători, investitori, și răbdarea pentru că exista un anumit ciclu de pregătire pentru a se crea performanța, relații de joc… Nu poți crea o echipa peste noapte, vezi Anglia.
A.S: Care este mesajul pentru fetele care doresc să se apuce de arbitraj?
L.T: Fetelor… din exterior pare interesant și frumos. E frumos echipamentul, faptul că ai 22 de bărbați la mâna, îi conduci prin propriile decizii dar să nu uitați că în teren nu suntem nici cenușărese, nici prințese sau văzute ca ceva ființe firave și lipsite de ajutor. Nu dragele mele, suntem egale cu bărbații, deci, înainte să vă doriți să arbitrați un meci de fotbal, asigurați-vă că aveți tupeu, curaj, că sunteți puternice (un fel de wonder woman) pentru că e locul unde rar vi se sărută mâna. Aici se strânge și se privește în ochi ca de la bărbat la bărbat. De asemenea este esențial să simțiți fotbalul cum vă curge prin vene. Ușor nu e, dar merită! Deci vă sfătuiesc și încurajez cu mare drag spre această activitate, pentru satisfacțiile obținute.
Un singur regret am, și anume că stadioanele au ajuns să fie goale. Dragii mei, adevărații suporteri sunt în tribune, nu la televizor. În tribune unde-ți poți încuraja favoriții, unde poti simțiți alături de ei fericirea sau tristețea, tribuna e locul ăla unde te umpli de sentimente și trăiri. În zona avem echipe: Turda liga 3, Câmpia Turzii liga 4, avem meciuri, însă avem, din păcate, doar o mână de oameni care să le privească. AȘA CĂ HAIDEȚI ,CU MIC CU MARE LA STADIOANE!!! Chiar dacă ne huliți, cu voi meciurile sunt mai frumoase și pentru noi, le trăim altfel când în spatele nostru răsună o singură voce. Să nu uităm, e vorba de fotbal și până chiar și nouă arbitrilor ne place gălăgia!
Articole similare
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
