Torționarii democrației
editorial de Emil HĂLĂȘTUAN
Scandalul azilelor din județul Ilfov și din București, unde au fost maltratați circa 100 de bătrâni, reprezintă un simptom al cancerului ce macină societatea românească. Încă unul, generat de lăcomie, de goana după înnavuțire cu orice preț, de nepăsare, de lipsa empatiei, de încă multe alte atribute ce definesc condiția umană.
Oameni, fără suflet și fără Dumnezeu, au înfometat bătrâni, i-au lipsit de medicamente, de orice îngrijiri elementare, i-au ținut închiși în încăperi insalubre, i-au condamnat la muncă silnică și au făcut toate astea cu un sinur scop: acela de a-și însuși cât mai mult din banii primiți de la aparținătorii bătrânilor și/sau din pensiile acestora, reținute pentru îngrijirea unor oameni pe care destinul și nepăsarea, comoditatea or indiferența aparținătorilor i-au aruncat în iadul ce începe dincolo de raiul promis la poarta unor azile.
Nu degeaba, oricât de inofensive și de atrăgătoare ar fi denumirile unor asemenea așezăminte, mulți bătrâni nu vor să ajungă acolo. O frică, ce pare nejustificată și de aceea greu de înțeles pentru ceilalți muritori, îi cuprinde pe mulți năpăstuiți ai soartei, care, rămași singuri, din varii motive, ajung să își petreacă apusul vieții în azilele de bătrâni. Și teama aceea, izvorâtă din intuiție, nu din rațiune, iată s-a dovedit întemeiată în cazul, cel puțin, al unor azile din Voluntari și din București, ce au funcționat precum niște adevărate antecamere în care sunt ”antrenați” păcătoșii a căror călătorie în eternitate are iadul drept punct terminus prestabilit.
Poate că cei peste 20 de suspecți chemați ”să dea cu subsemnatul” în scandalul azilelor de bătrâni nici nu au realizat că se comportă precum niște torționari cu persoanele internate în așezămintele pe care le patronează sau unde lucrează. Mirajul banului câștigat ușor, după metoda ”mâna greblă se făcu” a paralizat, pesemne, orice urmă de umanitate din acele ființe, că oameni nu se mai pot numi, care, fără niciun scrupul, s-au gândit să huzurească într-un belșug sub palpuma căruia zace suferința unor semeni ai lor, maltratați și jefuiți, transformați, la apusul vieții, în victime jertfite pe altarul zeiței ”Lăcomia”.
După cele petrecute, cel puțin din 2020 încoace, în acele azile ale groazei, o întrebare ce persistă din ce în ce mai mult așteaptă răspuns de la conștiința colectivă a nației române: De ce au mai fost puși la zid torționarii regimului comunist, de tristă amintire? Oare pentru că nu încăpeau de ei torționarii de rit nou, monștri răsăriți din resturile neincinerate ale unei democrații avortate? Pe lângă bani, se spală și conștiințe.
S-au îngrozit străinii, imediat după decembrie 1989 de multe atrocități ascunse până atunci sub preșul așternut în calea celei ”mai drepte și mai umane orânduiri” cum se autodefinea regimul comunist. O lume întregă a vizionat, oripilată, scenele de groză filmate atunci de o televiziune din Republica Federală Germania la așezământul pentru copii cu handicap (fizic, mental, aievea sau doar presupus) ce funcționa înainte de 22 decembrie 1989 în localitatea Cighid, din județul Bihor. Atrocitățile îndurate de copiii pe care o soartă haină i-a aruncat în iadul de la Cighid, reprezentau efectele aplicării unei politici de eugenie socială, nemărturisită și neasumată de un regim care țintea formarea omului nou, sănătos, atât din punct de vedere fizic cât și psihic. ”Rebuturile” nu aveau loc în sânul ”celei mai drepte și mai umane dintre orânduiri”.
Țelul îmbogățirii ”peste noapte” sindrom ce afectează din ce în ce mai intens societatea românească poate scuza torturile la care sunt supuși bătrâni, copii, sau reprezentanți ai altor categorii vulenrabile, mai mult decât scopurile nedeclarate ale unor orânduiri condamnate de istorie, precum nazismul și comunismul? Torționarii de atunci invocau, în apărarea lor executarea unor ordine. Torționarii de acum ce au de spus?
Societatea românească, măcinată de lăcomie, corupție, prostie și lene se comportă aidoma unui organism măcinat de gangrene. Termenul unei operațiuni de chirurgie socială, ce se impune, pe zi ce trece, drept unica soluție de vindecare a societății autohtone, se apropie. O singură necunoscută persistă: Cine va mânui bisturiul? Chirurgii sau măcelarii?