Sărbătorirea, în 15 ianuarie, a Zilei Culturii Naționale, data nașterii, în 1850, a lui Mihai Eminescu, poetul național al românilor, îndeamnă, volens-nolens, la o asociere cu recenta obstrucționare, de către Austria, a intrării României în Spațiul Schengen.
Despre moartea lui Mihai Eminescu s-au scris multe neadevăruri, preluate drept axiome de detractorii de azi ai memoriei sale, care încearcă să acrediteze ideea că poetul național al românilor a fost un om de nimic, un bețiv care suferea de delirium tremens și care a murit din cauza sifilisului congenital. Deși aceste teze au fost infirmate de o mulțime de specialiști în medicină, care le-au demontat cu argumente solide, din această dispută a ieșit cu demnitatea și cu onoarea știrbită nu numai memoria lui Mihai Eminescu ci și cea a poporului român.
Logica defăimătorilor, care se justificau susținând că acționează în slujba adevărului absolut, pe care, dealtfel îl susțineau cu minciuni absolute, țintea, de fapt, denigrarea națiunii române. După acceptarea ”adevărului” despre moartea lui Mihai Eminescu, se desprindea concluzia logică, potrivit căreia ce fel de popor poate fi acela care își alege model suprem pentru ilustrarea culturii naționale, pe un sifilitic nebun și bețiv? Odată cu Mihai Eminescu și poporul român a fost ucis la Socola!
Conexiunea cu atitudinea dușmănoasă a Austriei, manifestată față de România în luna decembrie a anului 2022, când a votat împotriva admiterii României în Spațiul Schengen, se face dacă se ține seama că moartea lui Mihai Eminsecu a fost comandată pe aceeași filieră vieneză. Austria nu putea digera ideile lui MIhai Eminescu, care, în virtutea funcției sale de redactor-șef al ziarului Timpul, oficiosul Partidului Conservator, își exprima vehement sentimentele anti-germane și se manifesta ca un critic virulent al alianței Regatului României cu Imperiul Austro-Ungar. Atitudinea lui Eminescu deranja atât Casa Regală, ai cărei membri descindeau din dinastia germană de Hohenzollern-Sigmaringen, cât și pe unii politicieni români filogermani.
Când a criticat și alianța dintre Partidul Conservator, prin articole publicate în propriul oficios al partidului și Partidul Național Liberal, jurnalistul și poetul Mihai Eminsecu a rămas fără sprijin din partea conservatorilor. ”Critica filogermanii, chiar şi pe conservatorii la al căror ziar scria, pe liberali şi pe rege. „În faţa prigoanei la care era tot mai supusă Societatea Carpaţii, Eminescu a croit proiecte cu adevărat «subversive», mergând până la o eventuală răsturnare a lui Carol I” după cum scrie Theodor Codreanu. În aceste condiţii, Eminescu însuşi, spun specialiştii, ştia că va fi sacrificat. În fapt, uciderea lentă a lui Mihai Eminescu, calvarul său, a început în anul 1883, după ce conservatorul Petre Carp, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Viena, într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu, președintele Partidului Conservator, îl îndemna pe acesta: ”Și mai potoliți-l pe Eminescu”.
Poetul intrase în atenția serviciilor secrete vieneze, ai căror agenți îl urmăreau pas cu pas. ”În 1987, M. N. Rusu atrăgea atenţia că Eminescu era urmărit pas cu pas de serviciile secrete vieneze. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lachman în acest sens“, scria Theodor Codreanu în lucrarea sa „Eminescu-drama sacrificării”. Un raport al al ambasadorului austriac în ceea ce-l priveşte pe Eminescu este sugestiv: „Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile lor natale pentru a orienta opinia publică în direcţia «Daciei Mari»”, se arată în raportul baronului von Mayr.
La puțin timp după îndemnul lui Petre Carp, în 28 iunie 1883, Eminescu era retrogradat din funcția de redactor-șef al ziarului Timpul, iar apoi declarat nebun. În urma unei scrisori a soției lui Ioan Slavici,în care aceasta reclama presupuse acte de violență săvârșite de poet, acesta era internat la sanatoriul de boli minale al doctorului Șuțu, din București, în urma unui șiretlic pus la cale la înemnul lui Maiorescu.
Deci, și acum, ca și atunci, aceeași Austrie! Manifestările de dușmănie ale ”Reich-ului de Est” străbat, ca un fir roșu toată istoria relațiilor bilaterale cu România sau cu ținuturile românești, aflate ”vremelnic” sub stăpânire austriacă. Un exemplu elocvent despre ”isteria” austrică îl reprezintă executarea pe roată, procedeu de o cruzime ce i-ar fi înfiorat și pe neanderthalieni,a lui Horea și Cloșca, doi dintre cei trei conducători ai răscoalei țărănești din 1784, poruncit de stăpânii de atunci ai Transilvaniei.
Dacă se ține seama de precedentele istorice, devine clar că Austria consideră România o țară de iobagi, asupra căroar pretinde drept de viață și de moarte. În aceste condiții, îndemnul formulat de președintele Klaus Werner Johannis, de a nu boicota firmele austriece din România, pare cu totul nelalocul său și îndeamnă la căutarea unui răspuns la întrebarea: Totuși, al cui președinte este președintele nostru?
Lipsa de reacție a românilor, care nu răspund la jignirile repetate cu care ne ”fericesc” când ”prietenii” din afară, când parveniții autohtoni, ajunși în ”capul mesei” se explică printr-o însușire atribuită de scriitorul și sociologul rus Alexandr Zinoviev conceptului său, Homo Sovieticus, o replică negativă, opusă, ca și însușiri, categoriei omului sovietic, a cărui formare o urmărea reginul comunist din URSS. Una din însușirile de bază, caracteristice pentru Homo Sovieticus, o reprezenta, potrivit lui Zinoviev ”supunerea sau acceptarea pasivă a tot ce impune guvernul asupra lor”.
Se poate constata, cu amărăciune, că prototipul lui Homo Sovieticus continuă să existe în România. Cu singura diferență a denumirii. Un produs al marxismului cultural,ai cărui teoreticieni, cominterniștii Antonio Gramsci și Georg Lukács, asemenea urmașilor lor din Școala de la Frankfurt, respectiv Wilhelm Reich și Herbert Marcuse, vizau transformarea popoarelor în mase inerte, fără identitate individuală și fără apartenență națională, în varianta ”corectă politic” Homo Sovieticus devine Homo Globalistus. Alte nume, aceleași însușiri. Indivizi zombizați, ușor de manevrat în toate direcțiile trasate de stăpânii lumii, aceștia fac parte din mulțimea urmașilor lui Homo Sovieticus. Cu singura deosebire că aceștia au fost preparați, nu în Gulag-ul sovietic sau în închisorile comuniste din România anilor 50-60, din secolul XX,ci în laboratoarele Lumii Noi, conform ideii exprimate încă din anul 1930 de membrii Școlii de la Frankfurt, regrupați pe atunci în SUA: marxism cultural (neocomunism) în Vest, marxism economic (comunism), în Est.
Pentru îndeplinirea dezideratelor revoluției mondiale neomarxiste, se impune, la modul imperativ, distrugerea culturii, a credinței și a celorlalte elemente identitare ale popoarelor, după cum au postulat corifeii corectitudinii politice. Și cum, în noua dictatură de sorginte marxisto-freudiană (vai, alt austriac!), dictatura proletariatului este înlocuită cu dictatura unor categorii ce se consideră marginalizate în societate, precum negrii, feministele radicale sau familia diversă a LGBT și alte litere, într-un viitor, din păcate destul de apropiat, stăpânii lumii vor putea sărbători producerea unui zombi, bunăoară 4713, care va face parte din generația de eprubetă, ai cărei exponenți vor fi crescuți de ”tătica și mămicul”! În aceste condiții, nu-i de mirare că Austria dorește reîntoarcerea iobagilor la propria sa curte. Iar succesiunea evenimentelor demonstrează că vătafi care să-i mâne într-acolo se găsesc din belșug pe plaiurile mioritice!
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
