Editorial: Oameni vulnerabili într-un stat bolnav
de Emil HĂLĂȘTUAN
Odată cu acordarea cardurilor de energie, prin intermediul cărora guvernul administrează banii primiți de la Uniunea Europeană pentru sprijinirea persoanelor vulnerabile la plata facturilor pentru încălzire, a ieșit la iveală faptul că din ”categoria persoanelor vulnerabile” ce include pe cei care realizează un venit lunar de cel mult una, până la două mii de lei, fac parte circa 4 milioane de români, care trăiesc în aproximativ 2,8 milioane de locuințe.
Sigur, la vederea acestor cifre, mulți vor spune că beneficiarii diverselor ajutoare oferite de stat fac parte din categoria asistaților sociali, care sunt asimilați persoanelor cu un comportament parazitar, ce, îndeobște, trăiesc într-o sărăcie cruntă deoarece nu vor să muncească. O analiză a salariului minim net pe economie, la valoarea stabilită de la 1 ianuarie 2023, demonstrează că în România nici cine lucrează nu are garanția că poate trăi exclusiv din roadele muncii sale.
La un salariu minim net de 3 mii de lei, lunar, stabilit prin acte normative, angajatul plătește statului un total de 1245 de lei, cu titlu de impozit pe venit, cota de contribuție la asigurările sociale (șomaj, pensie, etc) și cea pentru asigurarea socială de sănătate. Taxele pe muncă reprezintă 41,5 la sută din salariul minim brut. Cu alte cuvinte, beneficiarii celor mai mici salarii din România trudesc pentru stat peste 40 la sută din timpul lor total de muncă, pentru care sunt plătiți. Cu un venit net de circa 1775 de lei, angajații plătiți cu salariul minim pe economie fac parte din categoria persoanelor vulnerabile, conform propriei categorisiri a guvernanților.
Cu alte cuvinte, un om care muncește nu își poate asigura, din salariu, un trai la limita inferioară a decenței. Acestor angajați li se adaugă și un segment deloc de neglijat din categoria pensionarilor, dar situația acestora se raportează la un alt sistem de referință, ale cărui coordonate vor face obiectul unei analize viitoare.
O vorbă spune că cine muncește nu moare de foame. Zicala are valabilitate în țările din lumea I-a, dar în state precum România transpunerea sa în practică șchioapătă pe ici, pe colo, prin aspectele sale esențiale. Sigur, variantele generatoare ale situațiilor în care munca nu asigură un trai la limita minimă a decenței, ar fi două: Fie statul supraimpozitează munca, fie angajatorii plătesc salarii de subzistență ce obligă milioane de români să se zbată în sărăcie, deși nu fac parte din categoria asistaților sociali.
În plus, s-ar mai putea discuta și de utiliatea taxelor la plata cărora statul îl obligă pe un angajat. Ce rost are,bunăoară, contribuția la asigurările sociale de sănătate, când, lucru știut dealtfel, în sistemul instituțiilor de sănătate publică, nu în puține cazuri pacienții au fost obligați să își ducă medicamente și alte materiale medicale ”de acasă” când investigațiile medicale finanțate de casele de asigurări de sănătate, se plătesc, odată prin contribuția individuală la CASS și, a două oară, din buzunar, pentru că ”da, aveți dreptul al analize gratuite, dar nu avem fonduri”.
Statul în care un om nu își poate asigura, din banii primiți pentru munca sa, un trai situat măcar la limita inferioară a decenței, este, cu siguranță, un stat bolnav. Dar, după cum se vede, statul român nu își permite investigațiile necesare pentru a afla de ce boală suferă. Pesemne nu sunt fonduri! Și ”de acasă” nu duce bani!
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
