Dr. Otilia Țigănaș: Rostul medicinei de familie
O poveste faină despre rostul specialității mele – medicină de familie. Medicină Generală s-o numim.
Pacient de 62 de ani, nu de mult timp transferat pe lista noastră, deci nu ne cunoaștem ca-n palmă din tinerețe, cheamă salvarea într-o seară. Îmi trimite prin cineva documentele, fiindcă salvarea l-a dus la spital la Ineu, orășel limitrof cabinetului meu. Parcurg atent documentele. Nimic grav. După câteva zile se programează singur la cardiologie la Arad, în sistem privat, unde este văzut, investigat cardiologic, specialist foarte competent, pe care îl și cunosc. Bolnavul îmi trimite din nou acte prin cineva, dar discuția noastră față în față nu are loc.
Probabil nici nu o vede necesară. Nu crede că i-ar putea aduce ceva bun în plus. Cum zic. Nu ne cunoaștem bine.
Îl invit telefonic la cabinet, programăm întâlnirea. Se așază pe scaun și ne oferim unul altuia timp împreună.
„Se căutase” la urgență și cardiolog, de infarct de miocard. Dureri de inimă credea că sunt. Dar din ambele locuri revine cu mesajul că nu ar fi inima problema.
- Hai s-o luăm de la capăt. În seara aia, prima, când ați solicitat salvarea. Descrieți-mi exact simptomele. Detaliat. Ce s-a întâmplat, de fapt, în acea seară?
Îmi descrie episodul, întreb în plus, cer detalii, iar descrie, iar întreb, îl ajut la cuvinte. Mă face atentă o formulare surpriză:
- .. Nici nu prea pot să vă spun în cuvinte ce n-a fost bine, de fapt!
În ambele rânduri, el presupusese că-i ceva cu inima, are EKG, ecografie de cord, troponină, test de efort și nu, nu-i inima. De altfel, o criză de angor, durerea de inimă cam poți s-o descrii în cuvinte. O poți lega de alte evenimente – efort, frig, nu se modifică odată cu mișcarea corpului, nu-i punctiformă.
Eu insist detaliat să punem în cuvinte răul care apare din când în când, nu des, dar îl sperie și-i “un rău” nou și-i greu de explicat.
Astfel descoperim împreună, încet, că-s două “răuri”. Nu identice. El le punea inițial pe ambele în aceeași oală, de mers la cardiolog. Simte un anume rău dimineața, când iese din casă și afară e ceață, altul la masă când mănâncă mult, volum, mai ales seara și da, nu are dantură, care e în lucru, deci da, hăpăie în viteză și nu mestecă bine mâncarea și da, apoi are gaze în abdomen și râgâie mult și i se modifică ritmul cardiac, transpiră pe frunte, simte ca un fel de leșin, iar asta îl bagă în panică…
Eu notez cu pixul pe o hârtie două drumuri de urmat – bronhospasmul dimineața (astm bronșic?) și dispepsia (hernie hiatală?), erori în alimentație.
Pacientul meu se luminează.
Îmi dă dreptate în timp ce explic, totul se leagă acum, recunoaște în simptome exact ce zic eu și așază argumentele în puzzle-ul care înainte îl stresa cumplit.
- Da, exact cum ziceți, dimineața la drum e într-un fel, până mi se mai ușurează nodul în gât și tușesc un pic, iar la masă, seara e altfel, transpir, simt că leșin, mi-e burta plină… daa, da, așa-i cum ziceți, m-am lămurit acum ce am!
Îl rog să țină un jurnal zilnic pe care apoi îl vom discuta. Propun și câteva prime soluții, dar și modificări în stilul de viață.
Această istorioară este motivul pentru care, mult timp de-acu încolo, calculatorul, bifele, scorurile, nu vor putea înlocui creierul medicului. Și nici dosarul cu șină plin de investigații și consulturi de specialitate nu va putea înlocui consultul integrat al medicului de familie. Adică firul roșu: emoțional, personalizat, contextual și logic pe care medicul de familie îl aduce dosarului cu șină.
Adaugă un comentariu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
