De doi lei bun simț. De restul, Dumnezeu cu mila!
Capcanele îl pândesc la tot pasul pe omul de azi. Orice ieșire la cumpărături seamănă cu o tentativă de înșelăciune, de furt din portofel sau din timpul personal. O incursiune scurtă prin piața alimentară din centrul Turzii poate oferi oricui un ” buchet de senzații tari” la tavă. Pe gustate, pe-ncercate, pe alese, în spiritul locului.
Prima oprire, imediat după intrarea în piață, la o tarabă cu legume și fructe. Tentativa de a cumpăra niscaiva mere și, poate, câteva piersici, eșuează. Proprietara fructelor de vânzare se afla în toiul unei discuții cu vânzătoarea de la un magazin de vizavi. Probabil subiectul dezbătut de cele două femei era atât de important încât au uitat cu ce scop se aflau în piață.
Nu am mai așteptat să își aducă aminte. Timpul măsurat și abundența de marfă din piață m-au determinat să caut fructe în altă parte. Problema s-a rezolvat lesne și civilizat la taraba următoare de pe traseu. Cine vrea să vândă, vinde. Cine nu, îndeasă povești în portofel!
Dar nu numai negustorii păcătuiesc prin indolența și nepăsarea manifestată față de clienți, cărora se pare că le fac un hatâr dacă își îndreaptă atenția asupra lor. La o tonetă cu produse din carne, unde vinde un măcelar parcă desprins din alte vremuri, ce stăpânește bine arta comerciantului, un nenea cumpărătorul avea chef de povești. Nu-i păsa omului nici cât negru sub unghie că alți clienți așteptau la rând. Cu o lipsă de bun simț proverbială, mușteriul se apucase să-i prezinte măcelarului o istorie aproximativă a carmangeriilor din Turda! Vânzătorul făcea fețe-fețe. Nu își putea jigni clientul, dar nici nu își permitea să-i ofenseze pe ceilalți cumpărători, de dragul istoricului ambulant al comerțului turdean cu mărfuri ”de dulce”. Într-un târziu, mușteriul palavragiu a consimțit să plece, nu înainte de a-i mai servi negustorului un post-scriptum, prin care a demonstrat că nu-i pasă, nici cât negru sub unghie de timpul celuilalt client, care, după ce a așteptat, răbdător, credea că a încăput la rând.
Dar periplul prin piață nu și-a epuizat toate surprizele. Sau, poate că asemenea comportamente precum cele descrise nici nu mai fac parte din categoria surprizelor. La sectorul legume și zarzavat, alta: cine crede că-i simplu să cumpere un kilogram de roșii, se înșală amarnic. O grămadă de legume proaspete fac cu ochiul amatorului de roșii. Proțăpit în fața tarabei, omul așteaptă. Și iar așteaptă. După a treia repriză de aștepare, mușteriul a renunțat. Doamna cu roșiile se juca pe telefon. Iar în raza sa vizuală nu mai încăpea nimic altceva decât ecranul buclucaș! Nici un bai! Piața-i bogată, și alți negustori au roșii de vânzare și, din fericire, nu toți au devenit dependenți de telefonul mobil. Încă! Dar vremea nu-i pierdută.
Apoi intru într-un magazinaș de produse lactate, unde se comercializează și alte celea, cu mai multă sau mai puțină legătură cu laptele. Ochisem acolo niște pahare de plastic, numai bune pentru smântână. Expuse deasupra vitrinei frigorifice din dotarea magazinului, paharele se vând cu un leu, bucata. Fără nicio altă condiționare afișată explicit. Dar când spun ce vreau să cumpăr, vânzătoarea mă înștiințează că nu prea are voie să vândă paharele cu pricina, decât clienților care cumpără smântână din acel magazin! O privesc oarecum mirat și mustrător totodată, iar negustoreasa cedează! A consimțit să îmi vândă paharul cu pricina, fără altă muncă de lămurire.
După toate astea, mi-am tras sufletul la umbra unei streșini. În acel scurt răgaz, gândul mi-a zburat la Suleiman Magnificul! De ce? Pentru legile prin care a reglementat modul de a face comerț în Imperiul Otoman. Legi aspre, dar care au contribuit la însănătoșirea economiei și al căror efect dăinuie și azi în piețele din Istanbul. În schimb, la o distanță de sute de ani și mii de kilometri, în piețele autohtone, bunul simț este o marfă rară. Pentru că nu se cumpără. Și, fără cerere, nici ofertă nu-i! Dar, totuși, vă rog, de doi lei, bun simț!